Asociatia pentru Cultura si Educatie Sfantul Daniil Sihastrul

Cum a fost cu eliberarea Parisului

Parisul a fost eliberat de trupele lui de Gaulle, avându-i pe americani în spate, la 25 august 1944. De atunci încoace, ziua aceasta constituie pentru francezi ocazia etalării unei viguroase mândrii naţionale, despre care, din păcate, noi, străinii, ştim doar ce ne oferă massmedia.

Bunăoară, celebrul Paris Match, care a publicat, decenii întregi, în numerele sale din preajma aniversării, fotografii autentice din acele zile, de pe străzile Parisului (de unde le-o fi tot scos, Doamne, atâta amar de vreme – şi mereu altele?): cârduri de soldaţi germani cu mâinile sus, escortaţi de câte-un adolescent în tenişi, cu ditamai pistolul automat Schmeisser în braţe, colaboraţionişti puşi la zid de plutoane de execuţie ale Rezistenţei, tanchişti americani cu sticla de şampanie în mână şi cu câte-o pariziancă entuziast - primăvăratic - decoltată pe fiecare genunchi. Şi, aproape la fiecare aniversare, noi poze cu “curvele nemţilor, care şi-au primit pedeapsa meritată” (nu-mi aduc aminte ca Paris Match să fi folosit chiar aceste cuvinte, dar am impresia că nu asta e problema): nefericitele au fost tunse numărul zero şi plimbate în pielea goală, cu şuturi în fund, scuipate şi înjurate de toţi patrioţii de pe trotuar – care, nu-i aşa, nici usturoi nu mâncaseră, nici gura nu le puţea.

Citeşte mai departe...

Ce fac Romanii ardeleni?

Când s-a organizat Mitropolia de la Cluj, o mulţime de ardeleni, mai ales din Sibiu, dar nu numai, s-au agitat. Şi s-au agitat foarte tare. Dar când e vorba de "referendumul" organizat de unguri în aşa-zisa "secuime" (care de mult e deznaţionalizată de Ungaria şi devenită maghiarime), ardelenii dorm. De la 1918 şi până astăzi propaganda maghiară nu încetează a ponegri atât pe Români în general cât şi stăpânirea românească în Transilvania, Crişana, Maramureş, Banat. România, statul român şi Românii sunt acuzaţi in corpore şi individual de orice este cu putinţă, de la corupţie la severitate extremă, de la lipsă de preocupare pentru educaţie la controlul extrem al educaţiei, de la delăsare la oprimare. Este evident că nu au cum să fie adevărate toate. Dar principiul "ponegreşte, ponegreşte, până la urmă va rămâne ceva", funcţionează şi în acest caz.

Ce face statul român? Ceva - foarte puţin - mai mult decât nimic, dat fiind că UDMR este prezentă în mai toate guvernările.

Citeşte mai departe...

Cetatea lui Bucur vrea sa repete tragedia Ierusalimului?

Principiu medical veşnic: „Primum non nocere!"

Luna august a anului 2007 al erei creştine a marcat Bucureştii (cetatea lui Bucur) şi, desigur, întreaga suflare ortodoxă din ţara noastră, prin două evenimente extrem de importante, deşi dispropoţionate şi opuse ca semnificaţie, convergente prin consecinţe: mutarea la cele veşnice a Patriarhului Teoctist în condiţii medicale discutabile (nefiind o urgenţă urologică majoră a fost operat în mare grabă, fără acordul său scris!) şi declaraţia arogantă a d-lui Sorin Frunza Verde, de tip „primo mihi" (întâi mie!), prin obişnuitele canale „tv", privind problema complexă şi delicată a asigurării unei succesiuni patriarhale, succesiune care revine canonic (sau ar trebui să revină!) în întregime numai Bisericii Ortodoxe Române şi membrilor Sfântului Sinod, conştienţi, nădăjduim pe deplin, de responsabilitatea lor arhierească, sfinţitoare, slujitoare şi luptătoare!

Citeşte mai departe...

Cercetati pe cei din temnita, Prea Sfintiti episcopi!

Despre cazul Tanacu s-a vorbit atît de mult, încît totul s-a transformat într-un fel de telenovelă care nu se mai termină. Românilor le plac telenovelele. Chiar dacă le cunosc sfîrşitul, chiar dacă văd că joacă prost, grotesc, interminabil, românul conştiincios se aşază în faţa televizorului şi priveşte. Aşa s-a întîmplat şi în cazul Tanacu. Românii au privit, au privit pînă au uitat că personajele din teleserialul Tanacu nu sînt actori, ci oameni ca şi ei. Cocoţaţi în fotolii, românii de la începutul mileniului trei, ca şi gloata din circurile romane de odinioară, se bucură de spectacolul crud în care Justiţia, după o îndelungată joacă de-a pisica şi şoarecele, reuşeşte să răpună un biet călugăr şi patru măicuţe. Din jilţul său, episcopul vicar de la Huşi îşi întoarce degetul mare în jos. Mulţimile scandează. Lupta s-a terminat.

Citeşte mai departe...

Atitudinea lui "si eu"

Când eram copil, îmi doream tot timpul sa fiu ca si ceilalti copii din cartier. Voiam sa apartin grupului. Probabil ca asa ma simteam mai în siguranta sau poate ca nu doream sa ramân pe dinafara sau poate ambele motive explica atitudinea mea. Când altcineva era laudat pentru ca a facut ceva bine, si eu doream recunoastere si lauda, mai ales daca participam în vreun fel. Prin urmare, topaiam si spuneam : „Si eu!” Cât de mult doream sa primesc atentie si ce important era ca toata lumea sa fie multumit de mine. Voiam sa-i fac pe plac ego-ului meu; sufeream când oamenii nu ma bagau în seama pe mine ci pe pustiul din vecini, mai ales daca era vorba de vreun rival. Cred ca fiecare a avut parte de aceasta experienta, în copilarie. Este vorba de atitudinea lui „si eu”. Acest lucru este o copilarie si acum ca suntem adulti, ar trebui sa fie lasat de-o parte. Dar atitudinea lui „si eu” nu a fost lepadata. Prea multi dintre noi suntem dintre cei care striga „si eu”. Acum ca aceasta atitudine se extinde si în Biserica (asa cum s-a întâmplat), atunci nu stam prea bine. Eu sunt ortodox; nu vreau ca Biserica mea sa fie vinovata de imaturitate duhovniceasca. Dar noi, Biserica, suntem vinovati.