Cetatea lui Bucur vrea sa repete tragedia Ierusalimului?

Principiu medical veşnic: „Primum non nocere!"

Luna august a anului 2007 al erei creştine a marcat Bucureştii (cetatea lui Bucur) şi, desigur, întreaga suflare ortodoxă din ţara noastră, prin două evenimente extrem de importante, deşi dispropoţionate şi opuse ca semnificaţie, convergente prin consecinţe: mutarea la cele veşnice a Patriarhului Teoctist în condiţii medicale discutabile (nefiind o urgenţă urologică majoră a fost operat în mare grabă, fără acordul său scris!) şi declaraţia arogantă a d-lui Sorin Frunza Verde, de tip „primo mihi" (întâi mie!), prin obişnuitele canale „tv", privind problema complexă şi delicată a asigurării unei succesiuni patriarhale, succesiune care revine canonic (sau ar trebui să revină!) în întregime numai Bisericii Ortodoxe Române şi membrilor Sfântului Sinod, conştienţi, nădăjduim pe deplin, de responsabilitatea lor arhierească, sfinţitoare, slujitoare şi luptătoare!

Rezolvarea strict canonică şi duhovnicească a acestei succesiuni are un caracter teandric, ţinând în chip tainic numai de Voinţa lui Dumnezeu şi de lucrarea Sfântului Duh în Biserică, şi nicidecum de voinţa unor masoni cunoscuţi în Cetate pentru duplicitatea, lipsa de credinţă şi respectul lor formal faţă de cele sfinte, însă foarte interesaţi de manipularea din interior a Bisericii... Cu toate acestea, dl. Frunză Verde, mason învârtoşat demult cunoscut, dar şi admirator nesocotit si declarat al „marelui arhitect al universului" (care este „tatăl tuturor minciunilor" şi mai marele întunericului!), a îndrăznit să nesocotească statutul Sfintei noastre Biserici Ortodoxe, dându-i „indicaţii preţioase", precum odinioară „partidul", pe care nimeni nu i le-a cerut, dar cineva din culisele lojilor oculte i le-a dictat cu multă viclenie.

 

Biserica creştină dreptslăvitoare, prin definirea ei teologică, ecclesială şi canonică este în mod proniator o instituţie divino-umană în care lucrează sinergic Voinţa Dumnezeiască şi voinţa omenească, cea de a doua trebuind sa se supună în mod firesc şi smerit celei'dintâi, precum orice om cu mintea sănătoasă înţelege lucrurile. Declaraţiile d-lui Frunză Verde („nomen est omen"l) încearcă însă acreditarea ideii că puterea umană, de sorginte sigur masonică, fie trebuie să prevaleze discret în alegerea noului patriarh, fie că pretenţia masonică de a impune un ereziarh recunoscut, ca întâistălător al Bisericii, se bazează pe o încercare de substituire directă şi insolentă a puterii masonice celei Dumnezeeşti, după modelul arhicunoscut al trufiei luciferice, pretinzând chiar, cu un tupeu stupefiant, că însuşi Dumnezeu i-ar fi mandatat pe masoni cu această „misiune", ceea ce reprezintă o minciună sfruntată, fiindcă Cel de Sus nu dă nicicând dreptul necredincioşilor şi hulitorilor Săi să stea în sfatul dreptcredincioşilor, cu atât mai puţin în cel al vaselor Sale alese, precum sunt toţi arhiereii şi pastorii ortodocşi, cu excepţia celor simoniaci...

Această substituire abuzivă şi neruşinată ar însemna, de fapt, ca Puterea Dumnezcească exprimată până acum prin învăţăturile Evangheliei Mântuitorului nostru lisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu în Treime slăvit şi Logosul întrupat în istorie, să fie înlocuite cu „principiile" masonice, întunecate, sinistre (a se vedea, în acest sens, dezvăluirile parţiale ale unor membri marcanţi ai lojilor, ceremoniile neliniştitoare şi simbolurile lor păgâneşti şi neo-idolatre, ca şi tropăiala şi aplauzele necuviincioase de la slujbele pseudocreştineşti de înmormântare a masonilor etc.) ale unei organizaţii secrete, antitrinitare, anticlericale, anticreştineşti şi, în cele din urmă, antistatale, căci tinde să influenţeze, acapareze şi chiar submineze societatea creştină în mai toate compartimentele sale.

Nimeni nu poate sluji la doi stăpâni!

Situaţia de faţă, descrisă succint, se aseamănă izbitor cu ceea ce s-a petrecut în jurul anului 68 d. H., când puterea romană a pretins ca în templul de la Ierusalim să fie aşezat chipul împăratului Romei. Refuzul ferm al poporului iudeu şi al sacerdoţiului de atunci a declanşat un conflict făţiş între autorităţile romane şi cele iudaice, conflict care după un război extrem de sângeros a dus la desfiinţarea pentru multă vreme a statului iudaic, dar, mai cu seamă, la dărâmarea templului din Ierusalim, simbolul prezenţei terestre a lui Dumnezeu pentru mozaici.
Conflictul dintre puterea laică şi puterea religioasă nu a fost un unicat al Ierusalimului anului 70 d. H. Dintotdeauna, stăpânitorul întunecat si efemer al acestei lumi, prin slugile lui devotate, regii, împăraţii, dictatori-şi tiranii, a încercat să-şi împlinească visul de dominaţie absolută si universală, înlocuind pe pământ, când făţiş, când în ascuns, dar cu aceeaşi ură si vrăjmăşie împotrivitoare, orice semne vii şi revelatorii care mărturisesc' limpede şi grăitor existenţa şi puterea adevăratului Creator şi Stăpân, Tatăl Atotţiitorul, Făcătorul cerului şi al pământului, văzutelor tuturor şi nevăzutelor. De-a lungul veacurilor s-au încercat felurite formule de „convieţuire paşnică"a celor două puteri, prin structuri sociale laice în care pretenţiile uzurpatorului de stăpânire absolută erau pe cât posibil omeneşte înfrânate, estompate sau măcar voalate, cu intenţia vădită de a se câştiga timp.
Aşa s-a şi ajuns la acea formulă de heraldică divino-umană, atât de larg răspândită, a vulturului bicefal, care vrea să simbolizeze public concordia, cel puţin aparentă, a celor două puteri din lume, cea Dumnezeească, veşnic învietoare şi cea laică, omenească, efemeră, care oficial „colaborează"Intre ele spre binele omenirii. Acest sim­bol şi-a păstrat o actualitate până în vremurile noastre; de pildă, la Roma - statul Vatican, sau la Moscova -imperiul ţarist! In realitate, reprezentarea heraldică concesivă, ca şi încercarea de simbioză socială a celor două puteri, intră în contradicţie vădită şi ireconciliabilă cu Cuvântul Mântuitorului lisus Hristos, Care a zis: „Nimeni nu poate sluji la doi stăpâni!".

Iar dacă cineva încearcă să slugărească, totuşi, la doi stăpâni, cum se mai întâmplă în istorie, ori pe unul îl trădează (ca Iuda pe Mântuitorul), ori pe celălalt îl nemulţumeşte (ca magii pe regele Irod). Oare ce-o fi mai grav? Moartea cumplită a lui Iuda, trădătorul împăratului Ceresc, sau nemulţumirea şi furia neputincioasă a tiranului Irod, la aflarea drumului ocolit al magilor, la întoarcerea din Betleem, care astfel l-au păcălit pe temutul ucigaş, mântuindu-si vieţile de răutatea lui?

Prin instituirea miraculoasă şi proniatoare a credinţei creştine ca religie oficială (edictul de la Milano, Ia 311 d. H.), cu Puterea lui Dumnezeu şi lucrarea sfântă a alesului Său, Sfântul împărat Constantin cel Mare, întocmai cu Apostolii, s-a arătat întregii lumi că Domnul şi Stăpânul adevărat şi veşnic viu al acestei lumi este Mântuitorul lisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Cel în Treime slăvit, Care încă înainte de întemeierea Bisericii Sale a zis: „Datu-Mi-s-a toată puterea în cer şi pe pământ" (Matei 28, 18).

Pe acest dar de negrăit al Tatălui Ceresc, Mântuitorul Hristos şi-a întemeiat Biserica Sa, luptătoare pe pământ şi biruitoare în împărăţia Sa veşnică, despre care a zis chiar înainte de învierea Sa: „Şi Eu îţi zic ţie, că tu eşti Petru şi pe această piatră voi zidi Biserica Mea şi porţile iadului nu o vor birui'" (Matei 16, 18). Iar după învierea Lui din morţi, cea de a treia zi, aratându-Se ucenicilor la Marea Tiberiadei, l-a iertat pe Petru şi l-a repus între apos­toli, zicându-i de trei ori, întru ştergerea celor trei lepădări, pilduitor plânse de acesta: „ Simone, fiul lui lona. Mă iubeşti ? şi I-a zis: Doamne, Tu ştii toate.Tu ştii că Te iubesc. lisus i-a zis: Paşte oile Mele!" (loan - 21,17).

Nici porţile iadului nu pot birui o Biserică vie

Aşadar, Biserica lui Hristos este întemeiată pe credinţa lui Petru, a celorlalţi Apostoli şi a tuturor credincioşilor cu fapta, în duh şi adevăr, din toate timpurile şi din toate locurile pământului. Dar care este această credinţă? A mărturisit-o tot Sfântul Apostol Petru, întreit, după înviere: „Iubirea lui Hristos". Acela care face parte în mod real din Biserica lui Hristos trebuie să aibă pentru El dragostea sinceră, curată şi jertfitoare a Apostolilor, Mucenicilor, Cuvioşilor, Pustnicilor şi Mărturisitorilor! Numai o asemenea Biserică vie nu va putea fi biruită nici de porţile iadului (adică de gurile ereticilor).

De aceea, orice creştin cu fapta, înviat lăuntric, şi mai cu osebire un ierarh al Bisericii lui Hristos, orice rang sinodal ar avea şi oricâte distincţii omeneşti ar fi primit, trebuie să fie un mărturisitor limpede şi neclintit al Dreptei Credinţe în Domnul şi Stăpânul vieţii noastre, un trăitor sincer al creştinismului dreptslăvitor, un rugător neîncetat, un postitor smerit, un om real duhovnicesc, un apărător neobosit şi luminat al Ortodoxiei, un mângâietor blând al celor nevoiaşi şi suferinzi, un îndreptător înţelept al celor neascultători, rătăciţi sau amăgiţi şi un vrăjmaş declarat al oricăror erezii, mai vechi sau mai noi, condamnate până la sfârşitul veacurilor, în termeni neechivoci, printr-o anatemă dată de către Sfinţii Părinţi la al Vll-lea Sfânt Sinod Ecumenic.

Dar, şi în zilele noastre, toţi creştinii cu fapta (câţi îi ştie numai Bunul şi Dreptul Dumnezeu), cunosc precis, cu dovezi indubitabile, fără cea mai mică posibilitate de negare a realităţii unor fapte extrem de grave, cum un arhiereu veleitar, ambiţios şi cam prea insistent candidat la succesiunea patriarhală, a semnat din partea Bisericii noastre, peste capul tuturor ortodocşilor, la 22 aprilie 2001, aşa-numita „Charta ecumenica" - un text confuz, autoritar şi firav din punct de vedere dogmatic ortodox, dar şi cultural si psihologic, facil ecumenist, cuprinzând idei new-agc-iste, idolatre, neo-gnostice şi chiar eretice, iar pe postul de radio „Trinitus" înfiinţat şi patronat de el se transmit, pe lângă sfintele slujbe ortodoxe, ghiveciuri sincretiste, ideie ecumenisle, marketing interreligios şi chiar muzică satanistă?

Oare cine are interesul sa vina un patriarh ereziarh (N. n. - Deci, cu idei eretice), fără frica de Dumnezeu, lângă moaştele Sfinţilor împăraţi Constantin si Elena, Sfântului loan Gură de Aur si ale Cuviosului Dimitrie cel Nou? Nu cumva cei care îl slăvesc pe Domnul Hristos doar cu buzele, iar cu inimile stau departe, ca obedienţi perseverenţi ai lojilor masonice (de orice rit ar fi ele) şi, prin urmare, ai „marelui arhitect al universului", o simplă, ridicolă şi desuetă sintagmă care încearcă să-l acopere cu viclenie pe satan, îngerul răzvrătitor şi ucigător de suflete, cel pe care însuşi Mântuitorul l-a văzut căzând din cer ca un fulger, din pricina trufiei sale?

In momentul de faţă, în România, puterea laică nu este unitară. Forţele politice care o exercită sunt grupate în trei direcţii distincte; unii înclină către mai vechiul, energicul şi autoritarul cazacioc din imediata noastră vecinătate, alţii ţopăie după mai noua, amăgitoarea si devoratoarea muzică pop de peste ocean, iar cei rămaşi înafara primelor două curente, din varii motive la fel de frivole, egoiste şi meschine, stau drepţi la ordinele băncii mondiale, reprezentând noul zeu - cardul, moderna întruchipare a biblicului mammona. Stratagema celui rău e veche: dezbină şi domneşte din umbră! Părând că nu se implică direct în succesiunea patriarhală, sau implicându-se prin agenţi de influenţă deja compromişi, el strecoară otrava ideilor masonice (sincretiste, facil ecumeniste şi neoidolatre) dinafară Bisericii Ortodoxe în care nu cred, dar şi din interiorul ei, prefăcându-se că ar crede!

Nemărturisind drept cuvântul adevărului şi netrăind autentic creştineşte, ci doar formal, la nivel declarativ şi superficial ritualist (tipic, tipic şi la inimă nimic!), înseamnă ca avem de-a face cu o nouă erezie, care nu va putea birui Biserica! Cu o singură condiţie: păstorii şi păstoriţii, să aibă credinţa nebiruită a Sfântului Apostol Petru, care din dragoste pentru Domnul Hristos a cerut să fie răstignit cu capul în jos, pentru a primi supliciul crucificării în cea mai smerită postură! Numai o astfel de credinţă, tare ca stânca, nu o poate nărui nici o erezie, nici o uneltire, oricât de viclean ar fi ea insinuată în sânul Bisericii...

„Fără  Mine nu puteţi face nimic!"

Astăzi nu se mai extermină oficial oamenii în masă, precum au făcut-o odinioară romanii, ci se folosesc metode mult mai rafinate (ucigând mai degrabă sufletele, deşi există în istoria modernă încă destule crime de tipul celor deja amintite!), printre care şi ecumenismul facil, pan-erezia timpului nostru, cum bine au remarcat mari teologi ortodocşi contemporani, dar şi toţi creştinii luminaţi, care resping ca pe un corp străin, orice idee reformistă, sincretistă sau facil ecumenistă, fie ea susţinută şi de un arhiereu şcolit la Bossey, căci sofismele neo-reformiste nu rezistă unei cumpăniri atente în lumina Sfintei Predanii!

Sfinţii Părinţi ne-au întărit pentru amăgirile acestui timp de apostazie şi experimente pseudo-religioase, prevenindu-ne să nu ascultăm alta evanghelie, chiar dacă cel care ar propovădui-o înger din cer ar fi... Ceea ce nu este cazul ambiţiosului arhiereu cu pricina, al cărui chip întunecat, crispat şi euro-obedient nu poate înşela pe nimeni, căci faptele lui anticreştineşti notorii, în familie şi în Biserică, sunt mai mult decât grăitoare.

De aceea, crezând cu tărie în cuvintele Mântuitorului - „Fără Mine nu puteţi face nimic!" - îndemnăm cu dragoste creştinească întreaga suflare ortodoxă, ca tot acest răstimp de mare primejdie sufletească să-l petrecem în post şi rugăciune, implorând stăruitor, cu duh umilit şi inimă înfrântă, Mila şi ajutorul Domnului nostru lisus Hristos, al Prea Sfintei Născătoare de Dumnezeu şi al tuturor Sfinţilor Părinţilor noştri, Cărora să Le cerem smerit ca nu cumva pentru păcatele poporului, dar şi ale unor păstori neatenţi la cereasca lor chemare, să îngăduie ca slugile celui rău să pună mâna pe conducerea văzută a Bisericii noastre dreptslăvitoare.

O asemenea răscruce spirituală se poate asemăna cu instalarea chipului împăratului roman în Templul din Ierusalim, care s-a petrecut aievea, ceea ce inevitabil a dus la dărâmarea acelui edificiu religios pângărit pe atunci cu chipul fiarei! Bucureştii, cetatea lui Bucur, ca centru spiritual al vieţii creştin-ortodoxe din România prin prezenţa Patriarhiei în mijlocul oraşului, se află acum la o răspântie existenţială evidentă, precum cea din Ierusalimul anului 70 d. H., deşi chipul pângăritor poartă un look nou, dar cu acelaşi nărav. Semnalul de alarmă a lui Mureşan din imnul nostru naţional este azi de cea mai mare actualitate.

9 august 2007 - Sfântul Apostol Matia, Sfinţii 10 Mucenici Mărturisitori pentru icoana lui Hristos, Sfântul Mucenic Antonin
Autor: dr. Iosif Niculescu, medic primar chirurg, veteran de război