Cum a fost cu eliberarea Parisului

Parisul a fost eliberat de trupele lui de Gaulle, avându-i pe americani în spate, la 25 august 1944. De atunci încoace, ziua aceasta constituie pentru francezi ocazia etalării unei viguroase mândrii naţionale, despre care, din păcate, noi, străinii, ştim doar ce ne oferă massmedia.

Bunăoară, celebrul Paris Match, care a publicat, decenii întregi, în numerele sale din preajma aniversării, fotografii autentice din acele zile, de pe străzile Parisului (de unde le-o fi tot scos, Doamne, atâta amar de vreme –  şi mereu altele?): cârduri de soldaţi germani cu mâinile sus, escortaţi de câte-un adolescent în tenişi, cu ditamai pistolul automat Schmeisser în braţe, colaboraţionişti puşi la zid de plutoane de execuţie ale Rezistenţei, tanchişti americani cu sticla de şampanie în mână şi cu câte-o pariziancă entuziast - primăvăratic - decoltată pe fiecare genunchi. Şi, aproape la fiecare aniversare, noi poze cu “curvele nemţilor, care şi-au primit pedeapsa meritată” (nu-mi aduc aminte ca Paris Match să fi folosit chiar aceste cuvinte, dar am impresia că nu asta e problema): nefericitele au fost tunse numărul zero şi plimbate în pielea goală, cu şuturi în fund, scuipate şi înjurate de toţi patrioţii de pe trotuar – care, nu-i aşa, nici usturoi nu mâncaseră, nici gura nu le puţea.

Amărâtele acelea de “colaboraţioniste”, vinovate că s-au dat ocupanţilor germani pentru câte-o conservă de carne, o bucăţică de ciocolată şi un pachet de ţigări, sau, mai ştii, din dragoste, au încasat-o cât pentru toţi adevăraţii colaboraţionişti (a se vedea Hiroshima mon amour, celebrul film al lui Resnais). Desigur, şi dintre cei veritabili au fost destui care au intrat în puşcării, după aceea, până pe la sfârşitul anilor 80.

Dar nu despre ei voiam să vorbesc, ci despre Franţa, o ţară civilizată din inima civilizaţiei. Adică a toleranţei creştine, printre altele. Ce m-a şocat dintotdeauna, privind acele fotografii, a fost felul cum redactorii binecunoscutei reviste nu păreau să facă vreo legătură între ele şi alte imagini din paginile publicaţiei lor, înfăţişând oribile răzbunări colective, care proveneau, însă, de prin sud-estul Asiei, sau mai ştiu eu din ce cotloane sălbatice ale lumii. A existat, după ştiinţa mea, o singură ţară unde, după o răsturnare politică de atari proporţii, nu s-au înregistrat asemenea răzbunări în masă, ori individuale: România. (Cu singura excepţie a cazului din Covasna sau Harghita, unde, în decembrie 1989, nişte cetăţeni români de naţionalitate maghiară l-au omorât pe miliţianul local, de naţionalitate română, apoi l-au decapitat şi au jucat fotbal cu capul lui.) În rest, asemenea lucruri nu s-au întâmplat pe aici. Nici gând de răzbunare la poporul român – un popor blând, drăguţ, cumsecade. Asta nu înseamnă, însă, că cei pe care era de aşteptat să se răzbune el au stat cu mâinile-n sân. Atacul e cea mai bună apărare. Chiar dacă nimeni nu le-a clintit un fir de păr, pe la începutul lui 1990 dădeai la tot pasul, în massmedia, de protestele securiştilor şi activiştilor, precum că ei ar fi fost, vezi Doamne, persecutaţi.(Iar puţinii cu adevărat speriaţi îşi făceau reclamă cu suferinţe de-a dreptul pitoreşti: de pildă, Poliana Cristescu, nora lui Ceauşescu şi preşedinta Organizaţiei Pionierilor, declara, în Tineretul liber, mi se pare, că şi ea a fost o victimă a regimului comunist, deoarece Nicu Ceauşescu o obliga la perversiuni sexuale).

Dar, ca să revenim la “persecuţii”, din ele s-au născut unele dintre cele mai mari firme, bănci, televiziuni şi trusturi de presă româneşti, care aparţin în exclusivitate “persecutaţilor” – în vreme ce o ţară întreagă de orbi încă se mai întreabă unde-or fi averile lui Ceauşescu. A ajuns de bonton, acum, ca funcţionarii Guvernului – democrat-creştin şi liberal! –  să se laude la tot pasul cu trecutul lor “profesional”, de tartori sau simpli trepăduşi în comerţul internaţional al Republicii Socialiste România, sau în turismul românesc “relaţia Vest” de dinainte de ´89, sau, pe şleau, la Gospodăria de Partid. Şi dacă nu ştii ce condiţii trebuiau îndeplinite pentru a fi admis în domeniile de activitate cu pricina, au ei grijă să-ţi explice.

Tot ei reprezintă, de multe ori, ţara şi pe lângă organismele internaţionale. Vedeţi dumneavoastră, pentru un funcţionar ONU, UNESCO sau UNICEF, care nu ştie nimic despre România, P.C.R. înseamnă un partid comunist şi ca atare, ceva reprobabil. Dar când el aude de Uniunea Tineretului din România, nu găseşte în asta nimic compromiţător. Totul e să eviţi denumirea întreagă a U.T.C.-ului în curriculum vitae, atunci când soliciţi o slujbă la New York sau la Geneva. La fel stau lucrurile, ba încă şi mai bine, cu Organizaţia Pionierilor şi a Şoimilor Patriei, care, nu-i aşa, a fost o simplă organizaţie pentru copii. La prăvălia asta a lucrat, ca şefă a Departamentului Relaţii Externe, o blondă slăbuţă, înaltă de vreun metru şaizeci, foarte vioaie şi în acelaşi timp autoritară. Acum trebuie să aibă patruzecişidoi - patruzecişitrei de ani. În ziua de 21 decembrie 1989, după ce Ceauşescu fusese huiduit la mitingul din Piaţa actualmente a Revoluţiei, coloanele de manifestanţi zgomotoşi se scurgeau pe strada Oneşti din vecinătate, unde se afla sediul Consiliului Naţional al Organizaţiei Pionierilor. Dintre toţi mahării de acolo, tovarăşa cu pricina a fost singura care-a ieşit în calea mulţimii, pronunţând următoarele cuvinte: “Trădătorilor, nemernicilor, o să vă-mpuşcăm pe toţi, o să vă strivim cu tancu´ “ etc. N-a încasat decât nişte ghionţi (la Paris, probabil că ar fi fost ruptă în bucăţi); “trădătorii” noştri, însă, n-au prea luat-o în serios, din moment ce, după două săptămâni, ultima apărătoare a lui Ceauşescu era în stare să circule fără cârje.

Am dat nas în nas cu ea, în ziua de 4 ianuarie 1990, la uşa domnului Mihail Şora, proaspăt ministru al Învăţământului. Cred că activistei noastre încă nici nu-i trecuseră bine vânătăile. Uluit, am asistat chiar acolo, în antecameră, la momentul când, de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat între timp, fanatica i-a prezentat ministrului delegaţia elveţiană sosită ca să ofere locuri gratuite în tabere de vacanţă “orfanilor Revoluţiei”, de care era plină toată presa internaţională, în momentul acela. În haosul din minister, noul ministru, care n-avusese până atunci nici o legătură cu structurile administraţiei, nu ştia cine e intermediara. Iar pentru elveţieni, funcţionari ai unei organizaţii pentru copii din ţara lor, interlocutoarea era, pur şi simplu, reprezentanta organizaţiei omoloage din România, o persoană, de altfel, cu care mai lucraseră, foarte simpatică şi bună vorbitoare de engleză. Mai mult nu ştiau şi cred că nici nu-i interesa: o organizaţie pentru copii e o organizaţie pentru copii, ce altceva ar putea să mai fie? Aşa încât vă închipuiţi cam ce soi de “orfani” or fi fost cei trimişi atunci în Elveţia. Cât despre blonda în cauză, ea era, prin ´93-´94, funcţionară la UNICEF şi locuia în Canada. E de presupus că s-a dat drept “victimă a Revoluţiei” – ceea ce, într-un fel, este chiar adevărat. Şi mai e de presupus că, prin ´96-´97, când conducerea UNICEF s-a hotărât să sisteze finanţarea acordată biroului UNICEF de la Bucureşti, condus de Virgil Radulian, fostul adjunct al Polianei Cristescu, faptul acesta a avut o legătură nu numai cu misterul insondabil al utilizării fondurilor cu pricina, ci şi cu trecutul ei şi al tovarăşului Radulian. Şi al altor floricele din aceeaşi grădină. Aşa sunt occidentalii: bagă de seamă că eşti securist numai dacă te-apuci să dai iama prin banii lor.

...După cum se vede, poporului român nu i-a plăcut să se răzbune cu sălbăticie pe ocupanţi şi pe acoliţii lor, aşa cum s-au răzbunat francezii în 1944. În consecinţă, s-au răzbunat "persecutaţii" pe el. În consecinţă, Franţa e o ţară civilizată şi prosperă, iar România, o ţară civilizată şi tolerantă. Care, adică, tolerează orice – de la sinuciderile spectaculoase ale şomerilor săi autoincendiaţi la asasinarea lentă a copiilor nimănui în instituţii de "ocrotire" şi la cel mai mare număr de automobile de lux pe cap de locuitor flămând al vreunei capitale din Europa.

Ascultaţi-mă pe mine, toleranţa asta miroase mai degrabă a casă de toleranţă.
Autor: Dan Predescu
Sursa: http://www.ciocu-mic.ro