Lectie de istorie: Armata romana la Budapesta

Ca urmare a înfrângerii în război şi a presiunii minorităţilor naţionale, Imperiul Austro-Ungar se destramă. Partea austriacă s-a separat într-un mod organizat, fără violenţă, în schimb în partea ungară a imperiului au avut loc confruntari armate, întinse şi pe parcursul anului 1919. La 29 octombrie 1918, regatul Croaţiei, Slavoniei şi Dalmaţiei îşi proclamă independenţa, devenind ulterior parte a Iugoslaviei.

La semnarea armistiţiului (3 noiembrie), în Ungaria era la putere un guvern condus de Mihály Károlyi, aristocrat cu vederi pro-Antanta. (După abolirea monarhiei, la 16 noiembrie 1918, Károlyi devine preşedintele republicii, iar Dénes Berinkey prim-ministru). Guvernul ungar a încercat să ofere minorităţilor naţionale autonomie culturală şi administrativă, dar acestea au refuzat, cerând separarea de statul ungar.

La întâlnirea dintre generalul francez Louis Franchet d'Esperey (comandantul armatei aliate din Balcani) şi contele Károlyi (Belgrad, 13 Noiembrie 1918), s-a încheiat o convenţie, în principal de natură militară, stabilindu-se o linie de demarcaţie între România şi Ungaria (în Transilvania), iar la sud de Mureş Banatul şi Baranya au fost puse sub ocupaţie franco-sârbă. Viitoarele graniţe ale Ungariei cu România, Slovacia şi Iugoslavia nu erau stabilite. Tratatul de la 16 august 1916, dintre România şi Antanta (prevăzând ca România să primească toată Transilvania, Banatul, Maramureşul, Crişana, graniţa trecând la numai câţiva kilometri de Debreţin şi Seghedin) nu mai era în vigoare, deoarece fusese încălcat de România, care încheiase la 7 mai 1918 cu Puterile Centrale Pacea de la Bucureşti.
La începutul lunii noiembrie, unităţi ale armatei cehe şi unităţi paramilitare slovace au încercat să cucerească Slovacia (încă parte a Ungariei), dar au fost respinşi de armata ungară. În urma unui apel lansat de ministerul de externe al Franţei, s-a creat o linie de demarcaţie a Slovaciei, iar armata ungară a părăsit, incomplet însă, teritoriul slovac.

La 13 Noiembrie 1918 armata română (remobilizată la 10 noiembrie) traversează Carpaţii în Transilvania şi intră în Târgu Mureş (25 noiembrie), Bistriţa (4 decembrie), Braşov (7 decembrie), încât pe la mijlocul lui decembrie atinsese linia de demarcaţie fixată la Belgrad de francezi. La Sibiu s-a instalat un consiliu guvernamental. Având sprijinul generalului Henri Mathias Berthelot (comandantul forţelor aliate din România şi sudul Rusiei), românii depăşesc linia de demarcaţie, deşi acest lucru nu a fost agreat de Franchet d'Esperey şi Georges Clemenceau, invocându-se şi decizia Adunării Naţionale de la Alba-Iulia. La 24 decembrie este ocupat Clujul, înaintarea continuând până la 22 ianuarie, la aliniamentul Sighetu Marmaţiei-Zalău-Zam.
La 28 decembrie, cehoslovacii, conduşi de generalul italian Luigi Piccione, ocupă oraşul Košice, iar la 1 ianuarie 1919 Bratislava, instalând acolo la 4 februarie guvernul provizoriu al lui Vavro Srobar.

Pentru a-şi asigura participarea armatei române la războiul antisovietic din est, aliaţii fixează noi linii de demarcaţie, mai defavorabile Ungariei decât precedentele, între România, Slovacia şi Ungaria. Acestea au fost prezentate la 20 martie, sub formă de ultimatum, guvernului Károlyi. Acesta a refuzat să semneze şi şi-a dat demisia. A doua zi, puterea a fost preluată de Partidul Comunist şi Partidul Socialist, care au fuzionat şi au proclamat Republica Sovietică Ungară.

Preşedintele noii republici era socialistul Sándor Garbai, de profesie zidar, puterea reală având-o însă ministrul de externe Béla Kun. Din cei 26 de comisari ai poporului, 18 erau evrei. Primele acte ale guvernării au fost naţionalizarea industriei, abolirea titlurilor şi privilegiilor aristocraţiei şi separea statului de Biserică. În pofida sfatului dat de Lenin, Béla Kun a refuzat să împartă pământ ţăranilor, îndepărtandu-şi din această cauză o mare parte din suportul popular. Armata, condusă de ofiţeri ai vechiului regim, a fost dezamagită de măsurile comuniste luate de noul guvern.

La 7 aprilie, cehoslovacii avansează din nou spre sud, cu intenţia de a ajunge la noua linie de demarcaţie. Spre est, ei ocupă Rutenia.

În noaptea de 15/16 aprilie, armata ungară atacă trupele române pe valea Crişului. Acţiunea a avut drept urmare reluarea înaintării armatei române în Ungaria. Cu excepţia diviziei de secui, armata română nu întâlneşte o rezistenţă prea serioasă. La 20 aprilie este atins aliniamentul Hust (în Ucraina subcarpatica)-Satu Mare–Carei–Valea lui Mihai–Oradea, pe flancul sudic ajungând la Orosháza. La 5 mai, tot teritoriul până la Tisa, inclusiv podurile peste râu, era ocupat de armata română, continuarea înaintării fiind interzisă de Consiliul Suprem Aliat. În nord s-a stabilit legătura cu armata cehoslovacă, în oraşele Mukachevo (Munkács) şi Tokaj, fiind tăiată astfel ruta prin care Béla Kun ar fi putut primi întăriri de la Armata Roşie.

La 6 mai se constituie la Arad un guvern maghiar contrarevoluţionar, sub conducerea lui Gyula Károlyi (văr al fostului prim-ministru) şi în care Miklós Horthy, conducătorul "Armatei naţionale" anticomuniste, are funcţia de ministru de război. La 30 mai, guvernul se mută la Szeged, iar la 12 iulie conducerea lui este preluată de Dezső Pattantyús-Ábrahám.

Prin oprirea înaintării române, guvernul lui Béla Kun câştigă timp. Situaţia continuă însă să fie grea. Între comunişti şi conducerea armatei persistă neîncrederea, iar soldaţii jefuiesc populaţia civilă. Mobilizarea generală a muncitorimii nu aduce rezultatele scontate, înrolarea începând să se facă cu forţa. Măsurile disciplinare din armată se înăspresc. Lenin promite sprijin Republicii Sovietice Ungare, dar acesta nu se materializează. Deşi era comunist şi evreu, Kun intenţiona să recâştige teritoriile ungare pierdute, ceea ce i-a asigurat sprijin din partea naţionaliştilor.

Kun începe să manifeste moderaţie faţă de burghezie, să facă opoziţiei unele concesii şi să încetinească programul de comunizare a Ungariei. Ameninţarea ofensivei române totuşi nu a reuşit să determine realizarea unei coeziuni între noua guvernare comunistă şi societatea ungară. O parte semnificativă a populaţiei dorea intervenţia armatelor străine pentru a înlătura guvernarea comunistă.

La 17 mai 1919, armata romană intră în Arad, în pofida obiecţiilor franceze.

Cea mai slabă verigă din „încercuirea capitalistă” a Ungariei o reprezenta Slovacia. La 20 mai, armata ungară atacă în acea direcţie şi obţine succese. În iunie, ocupă oraşul Košice şi ameninţă Bratislava (Pozsony, Pressburg). În est, trupele ungare ajungeau la Bardejov, scopul fiind joncţiunea cu unităţile din vestul Ucrainei ale Armatei Roşii.

Generalul Piccione este înlocuit de la conducerea armatei cehoslovace cu generalul francez Maurice Pelle, care porneşte contraofensiva. La 7 iunie, guvernul Ungariei primeşte o telegramă-ultimatum din partea primului ministru francez Clemenceau, în care era somat să înceteze imediat ostilităţile, sub ameninţarea unei ofensive generale împotriva Ungariei. Mulţumită raspunsului conciliant dat de Béla Kun, generalul Pelle opreşte contraofensiva, dar o reia câteva zile mai târziu.

La 13 iunie, Aliaţii decid asupra frontierei definitive dintre Ungaria şi Slovacia.

Având aproximativ două treimi din Slovacia sub controlul lor, comuniştii instaurează la 16 iunie 1919 în acest teritoriu Republica Sovietică Slovacă. Această formaţiune statală însă se desfiinţează la 7 iulie, după retragerea armatei ungare (30 iunie-3 iulie) şi revenirea forţelor cehoslovace.

La 24 iunie 1919 a avut loc o lovitură de stat eşuată, organizată de social-democraţi. A fost format un nou guvern comunist, condus de Antal Dovcsák, care declanşează „teroarea roşie”. Au fost constituite aşa-zise „tribunale revoluţionare” care au ordonat executarea persoanelor suspecte de implicare în lovitura de stat. Detaşamentul „Lenin-fiúk” (Băieţii lui Lenin), condus de József Cserny şi compus din 200 de inşi înarmaţi, jefuieşte şi terorizează populaţia.

Reorganizată şi întărită, armata ungară declanşează la 20 iulie atacul împotriva unităţilor române staţionate de-a lungul Tisei. Unicul scop declarat al atacului era obligarea românilor de a se conforma deciziei Antantei privind linia de demarcaţie. Atacul a fost pornit în zona de sud (Mindszent–Csongrád) şi în centru (Szolnok), unde s-a şi concentrat atacul.

În primele patru zile ale ofensivei, ungurii au obţinut câteva succese. Armata română se retrage organizat, apoi, la 25 iulie, contraatacă. Avansul este foarte rapid. La 1 august este ocupat oraşul Mezőkövesd, la 2 august oraşul Cegléd. Armata ungară se dizolvă, la 4 august fiind ocupată capitala Budapesta, în care armata română organizează o defilare.

La 1 august, Béla Kun fuge la Viena, unde este arestat. Se formează un guvern nou, condus de socialistul Gyula Peidl. La numai 6 zile este înlăturat de un alt guvern, condus de István Friedrich.

Armata română înaintează spre vest, până la 28 august, când atinge linia dintre oraşele Györ şi Veszprém.
Potrivit memoriilor generalului american Harry Hill Bandholtz, reprezentantul misiunii militare interaliate din Ungaria, armata română a rechiziţionat material rulant, cai de rasă, etc. sub motivaţia de a recupera daunele provocate de perioada de ocupaţie germană din România. În memoria lui Bandholtz, la Budapesta i-a fost ridicată o statuie, în faţa ambasadei SUA.

Retragerea armatei române din Ungaria a început la 4 octombrie 1919. La 18 noiembrie s-a încheiat evacuarea până la Tisa, iar la 30 martie 1920 toate trupele române erau retrase.

La 16 noiembrie 1919, amiralul Miklós Horthy, fost comandant al marinei imperiului Austro-Ungar, preia puterea la Budapesta. La 1 martie 1920, Adunarea Naţională a Ungariei restabileşte Regatul Ungariei, dar hotărăşte să nu-l recheme din exil pe Carol al IV-lea al Ungariei, ci îl alege pe Horthy ca regent pe o perioadă nedeterminată. Horthy instituie „teroarea albă” împotriva comuniştilor şi evreilor.

Banatul, ocupat de trupe franceze şi sârbe, a fost împărţit între România, Serbia şi Ungaria (august 1919), ca urmare a hotărârii Conferinţei de Pace. În 1924 a avut loc o modificare minoră a frontierei, România primind Jimbolia, iar Serbia Modoşul (azi Jasa Tomić).

La 4 iunie 1920 a fost semnat Tratatul de la Trianon, care a stabilit graniţele Ungariei, în vigoare şi astăzi.

Sursa: http://ro.wikipedia.org/wiki/Republica_Ungară_a_Sfaturilor