Cine tulbura pacea in Biserica

La Bucureşti s-a adunat în săptămâna trecută marele congres al Bisericii Ortodoxe. Fiecare eparhie care stă sub stăpânirea vreunui vlădică trimite în această adunare câte şase delegaţi (patru mireni şi doi preoţi) cari, împreună cu mitropoliţii, episcopii şi arhiereii de scaun, sunt chemaţi, tot la trei ani, ca să hotărască în trebile gospodăreşti ale Bisericii.

Acum, când s-au făcut alegerile pentru această adunare, era la cârma ţării domnul general Averescu. Şi în loc să fie aleşi ca delegaţi oameni temători de Dumnezeu şi cu dragoste pentru sfânta noastră Biserică, au învârtit ei lucrurile aşa, că ne-am pomenit în congres tot cu liberalii şi averescanii pe cari îi întâl­nim în sfatul ţării, la Cameră şi la Senat, când pot ei să măsluiască alegerile şi să fure urnele.

Deci, dară, când s-au văzut ei adunaţi la Bucureşti, mai mult în de ei, s-au socotit că poate n-ar fi rău să facă un necaz stăpânirii de astăzi şi au ridicat pe unul de-ai lor, altfel om cu multă învăţătură de carte, dar bătut de Dumnezeu cu păcatul înfruntării dreptăţii, şi l-au pus să spună că la fraţii noştri din Ardeal se întâmplă tulburare grozavă, că stăpânirea de astăzi a aşezat peste tot în locurile de frunte, ca prefecţi, primari, profesori în şcolile mai înalte, tot papistaşi, şi că fraţii noştri pravoslavnici sunt înlăturaţi din tot locul.

 

Pasămite, li se rupea liberalilor inima de dragul Bisericii noastre dreptcredincioase; şi uitau că tot ei au coborât din scaun şi pe mitropolitul Ghenadie, şi pe mitropolitul Atanasie, care a fost un mare cărturar al Bisericii noastre, şi pe vlădica Gherasim de la Roman, care a fost un sfânt; şi că tot ei au adus stricarea cea mare în Biserică, atunci când au dat poruncă să se schimbe calendarul, peste voia vlădicilor, de s-a frânt anul trecut ţara în două, când cu prăznuirea Paştilor.

Vasăzică, s-a ridicat unul din ai lor, cu glas mare, şi a strigat primejdia care ne paşte pe noi, pravoslavnicii; că, adică, stăpânirea oploşeşte peste tot la cârma trebilor ţării numai papistaşi. Când au auzit una ca asta, toţi vlădicii şi preoţii cari erau de faţă s-au îngrijorat foarte. Şi a fost o zarvă şi o tulburare, cum nu s-a mai pomenit în Biserica noastră. Căci, în adevăr, mare păcat şi durere ar fi fost, dacă stăpânirea, care e pusă acolo sus, nu numai prin hotărârea noastră, ci şi prin vrerea lui Dumnezeu, ne-ar fi înfruntat legea noastră din moşi-strămoşi şi ar fi dat la o parte din toate locurile de cinste din Ardeal pe fraţii noştri pravoslavnici.

Numai că, până la urmă, când au cercetat să vadă dacă arătările acestea ale liberalilor şi averescanilor sunt adevărate, oamenii au dovedit că toate erau min­cinoase şi că măcar atâta durere şi grijă pentru dreapta credinţă câtă e la liberali se găseşte şi la stăpânirea de astăzi.

Şi s-au întors vlădicii noştri cu scârbă de la tulburători. Ba chiar, unul din ei, vlădica Visarion Puiu, episcop la Bălţi, în Basarabia, om cu frica lui Dumne­zeu, a spus mai ieri că el va ridica glasul în sfatul ţării, la Senat, unde este, şi va înfrunta pe cei cari cu înşelăciune au încercat să tulbure apele liniştite ale cre­dinţei, numai ca să ridice ţara împotriva stăpânirii de astăzi.

Şi astfel au fost ruşinaţi şi în această adunare bisericească liberalii şi ave­rescanii, cari toată viaţa lor nu au ştiut, şi nici acum, după ridicarea ţăranilor, nu au învăţat, ce e frica de dreptate şi scârba de minciună.

Stăpânirea însă are de datorinţă să ia seama: ca Biserica să fie pusă la adă­post de stricarea asta; pentru că altfel s-ar putea să fie rătăcirea din urmă mai amară decât cea dintâi.

Autor: Nae Ionescu