Ecumenism si fanatism

Păstorul cel bun îşi pune viaţa pentru oile sale. Iar cel plătit, care nu este păstor adevărat, şi nu îl doare inima de oi, când vede lupul venind, lasă oile şi fuge, iar lupul răpeşte şi risipeşte oile. Dar pe lângă păstorul cel bun şi năimitul la turmă se mai găseşte şi lupul în haină de păstor. Sfântul Apostol Pavel îşi avertiza fiii duhovniceşti că vor intra între ei lupi îngrozitori ce vor rupe din turmă, şi că dintre ei, chiar, se vor ridica asemenea (ne)oameni. Dar prin ce spun Sfintele Scripturi că lucrează şi se cunosc aceşti lupi răpitori? Prin aceea că vor grăi învăţături răstălmăcite, ca să ducă în înşelare pe creştini. Deci, prin cuvântul Scripturii – care este absolut pentru orice creştin (1) - vedem că lupi îngrozitori sunt numiţi cei care învaţă poporul creştin o aşa-zisă învăţătură a lui Hristos care de fapt e răstălmăcire. Şi ce trebuie să facă păstorul cel bun când vede aceşti lupi? Dacă fuge, este năimit şi nu păstor. Dacă se alătură lor, este fie lup ca şi ei, fie şacalul ce urmează lupii. Dacă este păstor adevărat, luptă pentru a-şi apăra oile, chiar cu preţul vieţii. Nu este uşor, dar nici nu este altă cale, dacă vrei să te numeri cu păstorii cei buni. Dar cine sunt păstorii Turmei lui Hristos? Desigur, episcopii şi locotenenţii lor, adică preoţii. Aceştia sunt primii care au misiunea sfântă de a apăra Dreapta-credinţă, dacă au iubire de oameni şi frică sau iubire de Dumnezeu. Aceasta ştiind, că fără Dreapta-credinţă nu este mântuire, căci altfel Hristos s-a răstignit degeaba şi suntem mai de plâns decât toţi oamenii, chinuindu-ne fără rost. De ce s-ar fi răstignit Hristos, de ce ar fi răbdat atâtea chinuri, de ce ne-ar fi învăţat atâtea, dacă ne putem mântui şi fără El, fără Jertfa şi Învierea Lui, fără Cuvântul Lui? Dar Însuşi Hristos spune, că fără El nu putem nimic, deci nici vorbă de mântuire în afara Lui. Şi tot El spune că El e viţa, iar mlădiţele care se despart de el sunt aruncate afară. Şi iarăşi ne spune, tot El, că singur El este Calea, Adevărul şi Viaţa. Şi, încă odată, că la Tatăl nu ajungem decât – repet, decât – prin El. Iată deci că, după învăţătura lui Hristos, nu există mai multe credinţe care mântuiesc, ci doar cea lăsată Bisericii de Fiul lui Dumnezeu. De aceea preoţii şi episcopii, dacă iubesc pe oameni, sunt obligaţi să apere şi să vestească Învăţătura lui Hristos, fără de care toţi se osândesc pentru veşnicie. Doar auzind şi învăţând Credinţa lui Hristos omul poate, sprijinit de puterea harului lui Dumnezeu, să lupte cu minciuna, cu păcatele şi cu patimile, ca să câştige mântuirea, sfinţirea, îndumnezeirea. Deci, doar prin apărarea şi propovăduirea Dreptei-credinţe ne putem arăta păstori adevăraţi şi iubitori de oameni; iar nu prin acceptarea drept adevăr a învăţăturilor răstălmăcite.

Totuşi, în anume împrejurări, o înţeleaptă îngăduinţă poate fi bună. Sfântul Vasile cel Mare, după ce înfăţişează temeiul respingerii botezului ereticilor anti-trinitari, spune că poate fi, totuşi, primit, dacă prin aceasta sunt (re)aduşi la Biserică mulţi din cei înstrăinaţi. Părintele Dumitru Stăniloae, martir al prigoanei comuniste, a fost unul dintre cei care, pe asemenea temeiuri, a încercat sprijinirea unui ecumenism înţelept. Prin acest ecumenism Părintele înţelegea de fapt o lucrare de vestire a Credinţei lui Hristos între eterodocşi, în paralel cu o mai bună înţelegere a ideilor acestora, tot în scopul unei cât mai eficiente propovăduiri apostolice. Scrierile sale sunt pline de blânde însă limpezi observaţii asupra teologiilor eterodoxe, despărţind cu un discernământ plin de har ideile false de părţile păstrate din învăţătura Bisericii. Dar... pas cu pas, an după an, Părintele Dumitru Stăniloae a văzut că toate bunele sale intenţii sunt zădărnicite de o putere ascunsă, dar extrem de puternică: interesul lumesc. Şi, văzând cum lupta sa pentru un ecumenism ortodox este anulată, văzând cum politicianismul şi interesele lumeşti îngăduie unui alt ecumenism, anti-ortodox, să înlăture dialogul, a înţeles un lucru simplu, la fel de inacceptabil pentru lume ca şi ascultarea faţă de Iisus Hristos: ecumenismul este erezie, de fapt este pan-erezie. Şi s-a retras din aceste acţiuni în care făcea notă discordantă, în care era singurul care încerca, inutil, să păstreze o linie ortodoxă. A devenit mai tranşant, mai expeditiv în exprimări, sperând că poate aşa va putea să apere pe credincioşi de negura ce se ridica asupra Bisericii. A reuşit? Doar pentru unii. Mulţi alţii au fost înghiţiţi de rătăcirea ecumenistă, o rătăcire care încearcă să anuleze dreptul lui Hristos de a fi Calea, Adevărul şi Viaţa, sau a Bisericii lui Hristos de a fi păstrătoare a Adevărului. Cum s-a întâmplat cu ostenelile Părintelui Dumitru Stăniloae s-a întâmplat şi cu pogorămintele pe care Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române le-a făcut. În loc de a aduce pe eterodocşi la Biserică, au ajutat doar la înstrăinarea celor slabi în credinţă, la vulnerabilizarea lor în faţa atacurilor anti-ortodoxe.

Faţă de blândeţea, de multe ori aflată dincolo de hotarul fireştii răbdări, a Sfântului Sinod, religiile eterodoxe au răspuns cu o politică prozelitistă completă, extrem de bine organizată şi teribil de făţarnică. Chiar acţiunile prozelitiste desfăşurate în paralel cu acţiuni ecumeniste în care se vorbeşte şi se iau hotărâri împotriva prozelitismului (atenţie!) arată această făţărnicie. Ca să dăm o singură pildă, la Balamand s-a semnat atât de Vatican, cât şi de ortodocşi, condamnarea Uniaţiei din sec. XVIII şi încetarea oricărei lucrări din partea Catolicismului în această direcţie. Dar cea mai agresiv anti-ortodoxă grupare din România este tocmai cea a Ritului bizantin, aşa-zis „Greco-catolicism” (2). Mijloacele folosite de aceasta sunt cele bine cunoscute din arsenalul Opus Dei şi Inchiziţiei. Se ajunge până la o propagandă a urii neîncetată faţă de Ortodoxie, în faţa credincioşilor catolici de rit bizantin, combinată cu acuzaţii mass-media de lipsă de iubire din partea... Ortodoxiei! În faţa credincioşilor simpli se prezintă o istorie a României şi a Bisericii falsificată până la inimaginabil. Am avut prilejul să aud cum un ţăran din Apuseni îmi spunea convins „noi, Românii, am fost catolici până în sec. XVIII, când ne-a atras la Ortodoxie călugărul Sofronie, că aşa ne-a spus părintele nostru”!! Am putut auzi predici şi citi pe Internet declaraţii pline de ură faţă de Biserica Ortodoxă Română din partea unor clerici catolici de rit bizantin; dar tot pe aceştia i-am văzut şi auzit la televizor vorbind „plini de durere” despre „lipsa de iubire şi toleranţă” a ortodocşilor! Farse juridice numite „procese”, în care toate normele de drept românesc şi internaţional sunt răsucite în fel şi chip, măsuri administrative ilegale şi nenumărate alte procedee s-au folosit şi se folosesc de către „greco-catolici” pentru prigonirea ortodocşilor români. Totodată, tinerii promiţători din facultăţi şi chiar din seminarii sunt vizaţi de agenţii Vaticanului pentru burse în Apus, unde se urmăreşte să fie bine educaţi în spirit romano-catolic. Asemenea burse, ajutoare, excursii etc. sunt folosite şi pentru atragerea preoţilor sau episcopilor într-o direcţie cât mai ecumenistă în sensul depărtării lente, dar sigure, de adevărata teologie ortodoxă izvorâtă din scrierile si trăirea Sfinţilor Părinţi.

Rezultatul a zeci de ani de excesive pogorăminte a adus Biserica Ortodoxă Română în situaţia în care unii dintre păstori (mulţi chiar fără să conştientizeze) au ajuns în tragica postură de năimiţi sau lupi în piei de oaie (sau haine de păstor, în fine). Progrese către unitatea în Adevăr nu s-au făcut, dar mulţi acceptă astăzi şi o unitate în minciună, doar interesul să fie satisfăcut. S-a ajuns la contradicţii legale incredibile. Teoretic neascultarea faţă de ierarh este o abatere extrem de gravă, şi cu atât mai mult cea faţă de Biserică – fie privită ca Biserică locală, adică Sfântul Sinod, fie ca Biserica Universală, adică Sinoadele Ecumenice şi hotărârile unanime ale Ortodoxiei. Practic, prin acceptarea majorităţii „Tainelor” catolice – de pildă – s-a anulat valoarea ascultării. Dacă cei care nu ascultă de Sinoadele Ecumenice şi de Sfântul Sinod au „Taine valide” pe motiv că au ţinut cândva de Ortodoxie (acum vreo o mie de ani!), de ce nu ar avea „Taine valide” orice dizident faţă de Sfântul Sinod? Mai ales că abia s-a despărţit de Ortodoxie, deci are „continuitate apostolică”, cel puţin în aparenţă?

La concluzia că poate fi independent de Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române şi faţă de toată Ortodoxia pare a fi ajuns şi (încă) Mitropolitul Nicolae Corneanul. Acesta s-a împărtăşit duminică, 25 mai 2008, din mâna nunţiului papal, la „sfinţirea” unui lăcaş de cult romano-catolic de rit bizantin (aşa-zis „greco-catolic”). Prin gestul făcut Mitropolitul Banatului a batjocorit Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, care a interzis expres „împărtăşirea reciprocă” atât cu romano-catolicii cât şi cu alte culte cu care se poartă discuţii ecumenice. Mai mult, Mitropolitul Nicolae Corneanu a batjocorit întreaga Biserică Ortodoxă, încălcând numeroasele canoane ale Sinoadelor Ecumenice care interzic un asemenea gest cu toată străşnicia. De asemenea, Mitropolitul Nicolae Corneanu a batjocorit jertfele şi sângele tuturor martirilor ardeleni care vreme de o mie de ani a apărat Ortodoxia în faţa prigoanei neîncetate a Catolicismului. Sfinţii Sofronie, Ioan din Galeş, Moise Măcinic, Visarion Sarai, Oprea şi nenumăraţi alţii au fost batjocoriţi pe faţă de Mitropolitul Nicolae Corneanu prin acest act, la fel de făţiş cum a fost scuipat în faţă Mântuitorul de cei care L-au răstignit. Pentru că fie aceşti sfinţi au fost nişte nebuni intoleranţi, fie Mitropolitul Nicolae Corneanu s-a alăturat lui Iuda şi Satanasie Anghel. De ce? Simplu şi clar: nimic esenţial nu s-a schimbat în Catolicism în ultimele secole. Nimic din ceea ce despărţea Catolicismul de Biserica lui Hristos nu a fost îndreptat. Mai rău, s-au adăugat şi alte erezii la cele profesate în sec. XVIII. De la „infailibilitatea papală” la „imaculata concepţie”, sunt numeroase adăugirile eterodoxe şi nu există nici o îndreptare în doctrina catolică. Mitropolitul Nicolae Corneanu, slujind unui ecumenism fanatic şi fără limite, a călcat în picioare jertfele şi mărturisirea Sfântului Grigorie de Palama, care a arătat limpede că doctrina catolică a „energiilor create” înseamnă anularea oricărei legături între om şi Dumnezeu. Ori, spune Sfântul Grigorie Palama şi pecetluiesc nenumărate sinoade ale întregii Ortodoxii, din secolul XIV încoace, această „anulare” înseamnă fie monotelism, fie dioprosopism, ambele erezii fiind condamnate de Sinoadele Ecumenice. Iar condamnările, ca şi mărturisirea Sfântului Grigorie Palama, sunt acceptate şi pecetluite de toată Biserica lui Hristos! De care Biserică Mitropolitul Nicolae Corneanu s-a despărţit duminică, 25 mai 2008.

Spun unele guri că acest gest de răzvrătire s-a datorat unor neînţelegeri cu Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române (3); că a fost un semn de ameninţare către Bucureşti, de genul „lasă-mă în pace sau trec la catolici”. Cu atât mai rău, dacă este aşa! Ispitele neînţelegerii trebuie trecute cu înţelepciune, mai ales de păstorii turmei. Iar o asemenea „negociere” a Credinţei lui Hristos este apostazie în cea mai clasică formă.

Dincolo de răul teribil pe care Mitropolitul Nicolae Corneanu şi l-a făcut prin gestul său, dincolo de osânda sub care se află prin întreita batjocorire a Sfântului Sinod, a Bisericii Universale şi a istoriei martirice a Neamului Românesc (totdeauna ortodox), stă un rău şi mai mare. Dacă Sfântul Sinod nu va lua o atitudine fermă faţă de acest gest, ne putem aştepta ca orice episcop şi orice cleric să se unească liniştit cu orice „confesiune” sau, de ce nu, cu orice religie. Iubiţi păstori, lupii au intrat în Turma lui Hristos! Vă veţi pune viaţa pentru această Sfântă şi Cuvântătoare Turmă?

(1) Creştin înseamnă ucenic al lui Hristos (Faptele Apostolilor 11.26). Deci se poate numi cu adevărat creştin doar cel care caută să cunoască şi să împlinească poruncile lui Hristos – ceea ce este totuna cu Învăţătura lui Hristos sau Credinţa Creştină (a se vedea şi Ioan 6.68; 8.31-32; 14.15, 21 şi 25-26; 15.7-10 etc. etc.).
(2) Greco-catolicismul românesc a fost desfiinţat de Vatican în perioada interbelică. În locul său s-a aşezat de către Papalitate Catolicismul „de rit bizantin”.
(3) Se spune că P.F. Daniel i-ar fi sugerat retragerea, pentru că dosarul de Securitate al colonelului Nicolae Corneanu şi verdictul de poliţie politică primit de acesta murdăresc imaginea Bisericii şi produc sminteală, cu toată îndelunga, proverbiala răbdare a Românilor.

Autor: Preot Mihai-Andrei Aldea