"Lună plină" (schiţă)


    - Lor lumina Lunii le place. Stăpâni ai cerurilor lumești, și nu doar ai pământurilor și hăurilor, alunecă prin spații siderale, ferindu-se de stele pe cât pot, dar bucurându-se - desigur, scrâșnit - de sateliții acestora. Iar pe Pământ ei mai cu seamă în razele de Lună lucrează. Și, se înțelege, mai ales, da!, mai ales când este lună plină.
    - Dar de ce Luna... sau sateliții?
    - Vezi, Soarele este încă al Lui.
    -  Al lui Dumnezeu?
    - Desigur. Uite, lumina lui încălzește, dă viață, chiar dacă poate să și ardă, să nimicească - aș putea spune chiar să pedepsească. Pe de altă parte, Universul făcut pentru Împotrivitor - la cerere, de!, comdandă specială - are doar un foc negru, a cărui putere crește cu adâncimea. Iar acest foc nu luminează, nu încălzește, doar arde. Și atunci, firește, îngheață.
    - Cum așa?!
    Sprâncenele groase, albite de vreme, se încruntară înfricoșător.
    - Nu gândești? Sau nu ești atent? Dacă arde fără să încălzească, dacă doar consumă, e limpede că îngheață tot ce arde. Ce nu înțelegi? E fizică elementară, chiar și pentru Universul acesta!
    Așa era! Își plecă fruntea rușinat, dar nu-și ceru iertare. Știa că l-ar fi supărat mai rău. Nimic nu-l supăra ca lipsa de gândire de la cei care puteau să gândească. Tăcu.
    - Ori între focul Iadului, care îngheață și nu luminează, și focul solar, ce dă viață, au nevoie de ceva de mijloc. Luna, ca toți sateliții, are ceva parazitar. Nu produce lumină, dar trece drept luminoasă, reflectând lumina altuia. Sigur, așa a fost făcută și are al ei rost, dar căderea, sau decăderea, au făcut să-i fie atribuit meritul Soarelui. Și ei fac asta, folosind lucrurile Altuia, puterile primite, ca și cum ar fi ale lor, nu primite. Luna dă o lumină, care de fapt nu-i a ei. Și care nu încălzește și nici nu răcește. Și asta le convine. Mai mult, lumina Lunii este în fapt pătrunzătoare, dar puțin văzută.
    Nu înțelese asta - iar nu înțelegea destul de repede! - dar nu cuteză să întrebe. Sprâncenele se încruntară din nou, chiar dacă mai puțin. Îl și citise! Vorba fu acidă:
    - Încep să cred că ești prost... sau chiar nu ai chef să gândești astăzi. Lumina Lunii are radiații penetrante, dar numai o mică parte sunt în spectrul vizibil.
    - Așa că, spuse el liniștit - știind că astfel îl va înbuna - lumina Lunii pătrunde până departe, dar nu se vede bine și nici nu luminează bine, cel puțin pentru oameni. De fapt este ca și ei, într-un fel.
    - Exact.
    Tăcură.
    El privea, cu ochii minții, acele alcătuiri ascunse ale lumii care tocmai îi fuseseră înfățișate. Vedea pe diavolii cu luciri de piele neagră plutind - în fapt, nevăzuți - pe razele Lunii, stimulând nebunia, crescându-și culturile de bacili, răspândind putreziciunea, exacerbând erotismul... Și în urma lor, sau a lucrărilor lor, boli, crime, demență, cangrenă, puroi, pustiire, sub razele blânde ale Lunii.
    - Ați putea scrie, se trezi el vorbind. Ceva... - se încurcă, dar cum bătrânul nu-i răspunse și nu se încruntă, continuă. Ceva mare! Un tratat sau un roman. Mai curând un roman! Ar fi mai ușor de primit. Și ar fi mare! Ca...
    Avea în gând mai multe nume mari. Dar deja sprâncenele se încruntau, ce-i drept, ușor.
    - Nu.
    Răspunsul venise foarte hotărât, dar foarte liniștit.
    - Nu?
    - Vezi tu, când citesc pe Steindhardt, critica lui Steindhardt, văd o minte aplecată cu adevărat spre ascultare. El chiar asculta și de aceea chiar înțelegea vorbirea, limbajul scriitorului - și înțelegea toate acele structuri iscusite pe care autorii le crează - voit sau nu - și pentru a se arăta, și pentru a se ascunde, și pentru a se dărui, și pentru a fi celebri. Le înțelegea pentru că asculta opera, nu doar o citea, o asculta cu adevărat, personal. Și despre aceste structuri iscusite vorbea, prin ele înfățișa, mai pe deasupra, sau mai în adâncime, opera și autorul. Sigur, anumite adevăruri mai neplăcute le ocolea cu delicatețe, dar nu asta contează acum.
    Tăcu puțin, dar păru mult.
    - Eu însă nu pot face așa ceva. Nici când ascult, nici când scriu. Căci am un mare defect. Văd dincolo.
    - Dincolo?
    - Dincolo de limbaj, de structuri, de sisteme. Chiar dincolo de resorturile intime. Și nu pot să mă opresc deasupra.
    Acum se încruntă el. ”Dincolo de resorturile intime? Păi mai e ceva dincolo de resorturile intime din ființa autorului? Toți suntem autori, mai buni ori mai ne-buni, ai gândurilor și vorbelor și faptelor noastre. Nu izvorăsc toate din aceste resorturi intime ale noastre?”
    - Vezi? Dacă tu nu înțelegi, după tot ce am vorbit seara și noaptea asta, și în alte dăți, cum vor înțelege alții?
    Și înțelese!
    Își aduse aminte de făpturile negre, lucioase, plutind fantomatic în lumina Lunii și chiar în lumina zilei. Nevăzute, dar nelipsite. Peste ceea ce se vede și se știe, de obicei, că este. Și își aduse aminte și de celelalte făpturi, de lumină, de asemenea nevăzute și neștiute, nesocotite între cele ale existenței zilnice...
    - Atâtea lucruri pe care nu le știm, nu le vedem, nu le luăm în seamă... - murmură fără voie.
    Sprâncenele încuviințară.
    - Și - continuă el, fericit că înțelesese - totul, și limbajele, și structurile sau sistemele, chiar și resorturile intime, se construiesc, în mintea noastră, în viziunea noastră, în interpretările noastre, pe neștiință! Pe neștiință! Pe lipsa de cunoaștere a celor nevăzute, care lucrează totuși, mereu, asupra noastră!
    - Da.
    Vocea era la fel de liniștită și de hotărâtă ca atunci când spusese ”Nu”.
    Tăcere.
    Și se gândi cât de ciudat trebuie să fie să vezi lumea astfel. Mereu. Văzând vizibilul și înțelegându-i pe cei care trăiesc în el, așa cum se văd ei înșiși, dar văzând și invizibilul, văzând structurile atât de solide ale lumii ca și cum ar fi străvezii, umplute și străbătute de altceva... Ca niște vase de hârtie, care plutesc, aparent uscate și solide, până când apa le îmbibă și se scufundă pentru totdeauna. Nu! Nu era bună comparația. Oricum, alta nu putea găsi pe loc, ideea era prea amețitoare. Și înțelese, abia acum, că bătrânul avea dreptate. Nu putea să scrie. Nimeni n-ar fi înțeles. Iar cel care ar fi putut, eventual, înțelege, n-ar fi avut de ce să citească - ar fi știut deja. Nimeni n-ar fi înțeles, ba nici n-ar fi suportat să-l citească. Prea serios ca să fie S.F., prea diferit ca să fie primit ca real, scrisul lui ar fi fost ca un glas într-o pustie fără ecou, surdă, mută, stearpă. Ca lumea, lumea văzută.
    - Ei, nici chiar așa! - fu dojenit cu blândețe. Nu deveni pesimist. Și lumea văzută are rosturile ei, chiar dacă trebuie depășite. Mai bine, zise bătrânul, uită-te cât de frumoasă este luna.
    Lună plină.


Pr. Mihai-Andrei Aldea, oct. 2006

 

Academicianul Dumitru Grigore împotriva cipurilor


Ca orice creştin din ţara asta, am urmărit disputa publică asupra pericolului implantului biometric şi dincolo de temerile formulate de oameni de diverse vârste şi profesii, am constatat că undeva esenţialul lipseşte. Pentru că problema biocipului este mult mai profundă decât se zvoneşte şi are o şi mai profundă legătură cu comportamentul creştin.

Tehnologia modernă, ar spune cunoscătorii în materie, nu este nici bună, nici rea pentru mântuire. Dacă este utilizată în scopuri bune, împlinind voia lui Dumnezeu, totul e OK. Dacă însă este utilizată ca să se înfăptuiască răul, atunci este satanică…

Cât de satanică? Incearcă o explicaţie Francis Paul Emberson în a sa lucrare “From Gondishapur to Silicon Valley“. Dacă vă pică în mână această stranie lucrare, veţi afla printre altele că tehnologia IT datorează codul binar Lordului Cancelar Francis Bacon de Verulam, care pe la sfârşitul secolului al XIV-lea (când noi încă ne băteam cu turcii) a reuşit să deturneze profund modul de gândire şi de înţelegere a realităţii, în detrimentul unei evoluţii spirituale fireşti a umanităţii, făcătura aceasta lăsând-o moştenire până în zilele noastre…

Este bine pentru un creştin în anul 2009 să vorbească la telefonul mobil? Să utilizeze calculatorul PC? Să aibă la discreţie vreo 50 de canale tv? Da, este bine, cu condiţia de bun simţ: să nu se piardă cu firea! Să nu-şi virtualizeze existenţa între pagina web, SMS şi telenovelă. Să nu abandoneze sensurile iniţiale ale existenţei sale creştine, aservindu-se total utilitarismului tehnologic. Pentru că demonii lui Emberson, acolo stau la pândă. În plăcerea de a ne cufunda în îmbierile tehnicii moderne, în diversitatea ei utilitară.


Prudenţa creştină ar fi trebuit să ne facă să anticipăm că după aproape patru decenii de supertehnologie din ale cărei beneficii ne-am înfruptat din plin, umbra lui Bacon de Verulam (satana însuşi) va bântui cu cea mai groaznică realizare a timpului: monitorizarea totală a persoanei. Interesant însă de văzut că cei ce aplică o asemenea metodă respectă un protocol psihologic special. Asocierea numărului 666 cu codul de bare transmite un anumit mesaj către omul necredincios de religie creştină. Puteau foarte bine să interpună acolo numărul 555 şi afacerea ar fi decurs tehnic absolut la fel. Cineva însă, a inserat însemnul fiarei ca să păstreze protocolul, să transmită mesajul că se împlinesc chiar acum profeţiile, să pregătească într-un anume fel pe “utilizator”. Oare câte combinaţii de semnale electromagnetice în ritm de 666 nu ne trec zilnic prin spaţiul pe care-l respirăm, când utilizăm un telefon mobil, când scriem un e-mail, când ascultăm o piesă muzicală sau o ştire la radio? A deranjat asta până acum pe cineva? Nu, pentru că încă nu se utilizase codul de pregătire psihologică.
 
Şi programul dispozitivelor RFID respectă un anumit protocol de pregătire psihologică. Există în lume deja un impresionant număr de persoane care au primit implantul. A fost o etapă. S-au analizat urmările, reacţiile psihologice? Unde programul are aderenţă, unde, nu?… Testare “de piaţă”? Testare, în vederea a ce? A ceea ce în mod real va însemna monitorizarea totală pentru omenire, pentru că ceea ce ştim până acum despre “cipuri” este pur şi simplu praf în ochi! Vom vedea de fapt ce rol au în acest moment “înspăimântătoarele” RFID. Problema monitorizării persoanei nu cred că s-ar referi numai la identificarea de la distanţă. În epoca în care dispozitivele NLS (Non Linear Analisys) pot sonda fiinţa umană până la nivel cromozomial, stau unii cu satelitul după noi să ne citească ID-ul din cip?!… Mi se pare o copilărească risipă de resurse pentru un guvern mondial care, desigur, gândeşte coerent în ceea ce ştie că are de făcut. O gândire globalistă coerentă ţine desigur cont de nevoile de monitorizare globală.

Monitorizarea fiinţei umane se face în mod obligatoriu în acelaşi timp cu monitorizarea mediului său de viaţă, a locaţiei, a accesului persoanei la bunuri, la resurse, la adăpost, la arme, la informaţie, la educaţie, la cultură, la religie, la tot ce înseamnă habitat social. Şi toate acestea împreună, dau persoanei importanţa care poate fi indicator pentru un sistem de monitorizare globală. Nu CNP-ul sau culoarea ochilor. Desigur CNP-ul este de interes la nivelul Secţiei de Poliţie de cartier…

V-aţi luat maşină cu GPS? Sau măcar un telefon cu hartă la purtător? Credeţi că o asemenea tehnologie ar fi ajuns pe piaţa liberă dacă în spatele ei nu ar fi apărut una mult mai performantă şi mai profundă în ceea ce priveşte localizarea şi nu numai? Ţinând cont de faptul că la începutul anilor 80 dispozitivele de biorezonanţă erau parte integrantă a tehnicii de zbor spaţial, ele apărând abia după 90 în anumite cabinete medicale, deci după aproximativ 10-15 ani, fiind de la sine înţeles că au fost înlocuite cu o tehnologie capabilă să scaneze sistemul cerebral cu o mult mai mare precizie, putem intui ce salt uriaş s-a realizat în domeniul biolocaţiei. De la localizări după amprenta termică până la scanarea în câmp electromagnetic de înaltă frecvenţă sau scanarea ultra şi infrasonică, noua tehnologie se pregăteşte desigur pentru aplicaţii totale în ceea ce ne priveşte. Scanarea nu se doreşte a fi una direcţionată, un studiu de caz, ci integrală, iar argumentele ei tehnice se bazează pe un management judicios al tuturor markerilor de natură informaţională. După cum se ştie deja bine, banalele dispozitive radar se bazează pe recepţionarea semnalului ecou care, procesat adecvat, poate furniza cu precizie informaţii despre poziţie şi viteză.

Pe de altă parte, faptul că fiecare structură materială din spaţiul ce ne înconjoară posedă o frecvenţă proprie de oscilaţie, oferă posibilităţi inepuizabile de sondare nu atât a poziţiei obiectelor cât mai ales a structurii lor interne. Dacă realitatea vibratorie a materiei moarte este astfel deschisă metodelor de sondare, imaginaţi-vă ce spectacol informaţional poate să ofere scanarea unui sistem viu. Şi să nu credeţi că cei care posedă o astfel de tehnologie ar rata cumva ocazia de a scana avansat şi integral fiinţa umană.

Un asemenea mod de scanare multiplă, integrală, vizează atât aspectele structurale cât şi cele funcţionale ale persoanei. Informaţia preluată va conţine astfel amprenta energetică reală care prin procesare avansată poate furniza întreaga paletă a aspectelor fiziologice, emoţionale, mentale, etc. Cu alte cuvinte, nu numai culoarea ochilor le va fi de interes ci întregul nostru profil psihofiziologic pe care îl vor analiza dimpreună cu tot ceea ce înseamnă habitatul obişnuit, grupul social căruia îi aparţinem, relaţiile sociale, aspiraţiile, performanţele şi eşecurile noastre, etc.

Cum poate fi realizată efectiv o asemenea monitorizare totală cu uşor iz SF? De la distanţă, pe neîntrebate. Fără cipuri şi biocipuri! Pentru că această nouă tehnologie a cuplat la ceva anume omenesc, ce nu poate fi ecranat în faţa dispozitivelor de sondare: undele cerebrale. Cu alte cuvinte, fiara se loghează direct pe creier şi află de acolo tot ce-i trebuie ca să ne poată manipula. Şi pentru asta nu are nevoie să ne dăm vreun consimţământ. Se pare că l-am şi dat deja cu toţii cândva.

S-ar putea spune astfel că dependenţa de utilitatea tehnologică ne-au vârât-o în minte punându-ne “semn în frunte”, iar tot ceea ce facem cu consimţământ deplin, manipulând tehnologia lumii acesteia, arată ca o întindere a braţului pentru a primi semnul şi acolo. Asta înseamnă că prin acceptarea “ofertei” tehnologice, prin utilizarea “brandului” am şi fost însemnaţi. Asta inseamnă că nu ne mai mişcăm în ceea ce ni se pare a fi spaţiul nostru privat, ci am adus fiara în viaţa noastră, împroprietărind-o prin vanitate şi dependenţă. Acum ea stă în locul nostru cândva creştin, iar noi pribegim în spaime, necredinţă şi necunoaştere – pecetea profundă a îndepărtării de Evanghelie, de învăţătura Sfinţilor Părinţi- căutând în zadar motive de îndreptăţire.

Scanarea, adevărata scanare se va face global, în “cavităţi rezonante” generate şi “parcelate” pentru întregul spectru de frecvenţe şi întregul set de energii la care dispozitivele de detecţie plasate pe sateliţi geostaţionari pot avea acces. În orice moment, în orice loc din lume, tot ceea ce reprezintă “eveniment energetic” va fi înregistrat, stocat şi evaluat într-o viziune monstruoasă de monitorizare globală a vieţii de pe Pământ. Va fi posibil astfel, ca orice gând care ne va trece prin minte să poată fi ascultat asemenea emisiunii unui post de radio…dacă ar fi să facem referire doar la banda de frecvenţă a undelor cerebrale!

Ce rost ar mai avea atunci dispozitivele RFID? Eu cred că sunt utilizate exact pentru calibrarea sistemului global. Confruntarea informaţiei privitoare la un eveniment utilizând două căi diferite de preluare a datelor este o practică uzuală în experimentul ştiinţific respectabil…După finalizarea “probelor” se va face linişte şi fiara va începe să-şi între în “drepturi”!

Ce este de făcut? Cum ar putea fi contracarat un astfel de monstru tehnologic? Ştiinţa de pildă ne poate arăta exact ce anume înseamnă o determinare rezolutivă. Ea explică în ce condiţii o măsurătoare poate fi perturbată sau nu de fenomene colaterale. În cazul concret al determinărilor de natură energetică realizate direct pe fiinţa umană, există o multitudine de fenomene secundare care trebuie filtrate în scopul separării semnalului util de “zgomotul” de fond.

Cei familiarizaţi cu elementele de energetică a biocâmpului uman ştiu că există echipamente specializate care utilizează tehnologia de biofeedback, cu ajutorul cărora se pot separa cu mare precizie frcvenţele biocâmpului pe toate zonele funcţionale ale fiinţei umane. Spectaculos pentru un asemenea echipament este faptul că, prin construcţie ne poate oferi posibilitatea să determinăm o frecvenţă specială care are legătură cu o energie specială, aceea responsabilă de activitatea spiritual-religioasă. Cei interesaţi de experimentări complexe în această direcţie vor afla un adevăr de o deosebită importanţă pentru îngrijorările legate de monitorizarea totală. Anume, că pe măsură ce această energie specială creşte corespunzător în frecvenţă, rezolutivitatea oricărei determinări pe celelalte frecvenţe este puternic diminuată. Mai clar spus, comportamentul religios autentic are ca efect creşterea frecvenţei corelative transcendenţei, şi diminuarea oricăror posibilităţi de sondare de la distanţă a fiinţei umane! Adică ştiinţa, în latura aplicabilităţii ei pozitive ne oferă antidotul la monitorizarea totala: întoarcerea la Scripturi, la Pateric, la normalitatea unei vieţi duhovniceşti autentice. În această firească stare de manifestare creştină, orice sistem global de monitorizare, căutându-vă, va găsi doar un nimb transparent în care ultrasofisticatele echipamente de sondare nu vor putea “citi” decât frecvenţa înaltă a unei transformări spirituale reale.

V-aţi întrebat oare de ce anume sunt promovate în lume cu atâta neruşinată insistenţă pornografia şi comportamentele sexuale deviante? De ce anume omul modern nu mai are alt scop în sine decât îmbogăţirea? De ce adevărate industrii pentru obţinerea plăcerii proliferează în detrimentul dezvoltării normale, morale a societăţii umane?… Putem vorbi aici de faze de program, de etape de pregătire pentru o monitorizare totală, având în vedere că tocmai inducerea acestui background de frecvenţă joasă poate asigura rezolutivitate maximă maşinăriei demonice.

Realitatea aceasta ar trebui să preocupe intens Biserica. Fenomenul despre care incercăm să vorbim nu mai este unul sporadic. El capătă dimensiuni globale şi pentru contracararea lui, Biserica trebuie să se adapteze cu multă abilitate şi înţelepciune vremurilor alerte. De pildă, iniţierea unui studiu care să determine concret nivelul de înduhovnicire a poporului păstorit, ar fi deosebit de util Bisericii pentru confirmarea şi legitimarea comportamentului creştin autentic. Generalizarea unui asemenea studiu la nivel european ar putea furniza o informaţie inexistentă azi în grila de evaluare a naţiunilor EU. Indicatorul general de religiozitate socială ar putea deci, la nivel european şi global să reaşeze priorităţile dezvoltării durabile, ţinându-se cont de adevăratele performanţe realizate de către naţiuni şi popoare, vădind prin acestea, zonele de siguranţă şi încredere, zonele de stabilitate şi de deferenţă comunitară. În acest fel concret, Biserica şi-ar putea aduce o contribuţie necesară la restaurarea ordinii spirituale în lume, ar putea milita nemijlocit la contracararea unui sistem poliţienesc global de urmărire a persoanei, slujind lui Dumnezeu şi oamenilor.

Ce ar mai fi de spus ?… Ar trebui să ne reevaluăm comportamentul creştin. Să readucem în viaţa noastră starea de normalitate, firescul convieţuirii comunionale, sensul şi forţa rugăciunii. Pentru că asta ne lipseşte tuturor într-o măsură atât de mare ! Să ne temem de monitorizările veacului ? Nu ! Să nădăjduim cu toată măsura în Dumnezeu ! Cel ce toate le ţine şi toate le plineşte!

Dumitru Grigore este inginer fizician, membru titular al Comisiei de Ciberneticã a Academiei Române. Din 2001 este licentiat in teologie. Actualmente este preot in Eparhia Argesului si Muscelului.
 
 
   
   

Mică Filocalie

 
Valeriu continua să fie preocupat de viaţa sa lăuntrică. Un  subiect la care cugeta îndelung era conştiinţa păcatului. Spunea:
- Este foarte greu omului să-şi recunoască păcatul, dar este evident că suntem păcătoşi şi setea noastră de curăţie şi adevăr nu poate fi satisfăcută decât prin zdrobirea păcatului. Viaţa veşnică începe în sufletele smulse păcatului. Cine crede cu adevărat în Dumnezeu va ajunge la conştiinţa păcatului, cine nu crede în Dumnezeu rămâne prizonier eului său, orgoliului şi păcatului său. Eu sunt cel mai mare duşman al meu. Dacă eul nu moare, nu ne putem naşte din nou în Hristos şi rămânem în păcatul mândriei. Mândria l-a făcut pe om să se vrea Dumnezeu, împotriva evidentei sale nedesăvârşiri şi mai cu seamă împotriva faptului că noi, oamenii, suntem cu toţii muritori. Un Dumnezeu nedesăvârşit şi supus morţii e un fals Dumnezeu. Conştiinţa păcatului nu este bigotism ori obscurantism, ci luciditate şi înţelepciune. Întreaga educaţie a omului depinde de felul în care funcţionează conştiinţa păcatului. Numai omul care trăieşte în faţa lui Dumnezeu are adevărata măsură a sa, a lumii  şi a vieţii.
 
Cum printre cei care-l ascultau erau şi tineri care nu cunoşteau în profunzime duhul Ortodoxiei, spre a se face mai bine înţeles adăuga:
- Umilinţa şi pocăinţa nu sunt scopuri ale creştinismului, ci mijloace, nu sunt nici esenţa vieţii creştine, căci a fi creştin înseamnă a avea însufleţirea doririlor sfinte şi  bucuria de a trăi. De asemenea, lepădarea de sine nu este depersonalizare, abandonare şi resemnare, ci este pasul necesar naşterii în viaţa cea adevărată, în duh. Nu ne caracterizează negaţia, ci afirmarea. Căci viaţa veşnică nu se dă celor învinşi, resemnaţi şi fricoşi, ci celor puternici şi curajoşi. Nu vor birui cei căldicei, ci cei ce vor învinge fiara apocaliptică. Intraţi deci pe poarta pocăinţei cu râvnă, aşteptând să se nască în voi  Împărăţia Duhului Sfânt. Să plângem azi păcatele personale, să le plângem până ce ni se vor da lacrimi pentru curăţirea lumii. Nu vă fie frică de umilinţă, nici de mărturisirea păcatelor, ci credeţi că prin ele veţi fi purtătorii adevăratei lumini. Să luăm seama la Mântuitorul Hristos, la îndrăzneala cu care El a prăbuşit o lume şi a ridicat alta, la desăvârşirea pe care ne-a lăsat-o ca pildă - şi aşa să-L urmăm!
 
Despre importanţa conştiinţei păcatului în viaţa socială spunea:
- Conştiinţa păcatului nu se reduce la desfrânare, lăcomie, agonisire, ucidere ori alte fapte asemănătoare, mai mult, nu este nici numai restabilirea orânduirii lăuntrice a omului, ci este lupta împotriva începătoriilor şi stăpâniilor întunericului, care ţin în beznă şi robie neamurile lumii întregi. Cu alte cuvinte, lupta fiecăruia trebuie să contribuie la realizarea unei autentice orânduiri creştine a lumii. Nu eşti creştin dacă ai fost botezat, mergi la biserică dar vieţuieşti după principiile societăţii egoiste, imorale, materialiste în care trăieşti. Trebuie să devii creştin în toate aspectele vieţii tale de zi cu zi şi prin aceasta să încreştinezi şi lumea din jurul tău. Dar nu se poate ajunge aici prin studii intelectuale, ci prin trăirea în duh, prin lupta  de fiecare clipă cu păcatul făcut, apoi cu păcatul vorbit, apoi cu păcatul gândit. Înainte de a ne lupta cu păcatele lumii, trebuie să urâm păcatele, prostia, suficienţa şi moleşeala sufletelor şi minţilor creştinilor, căci tocmai adormirea conştiinţei creştine a dat pas liber impertinenţei ateiste.
 
 
"E vremea pocăinţei! Oamenii ne-au părăsit..."
 
Atitudinea lui Valeriu în faţa autorităţilor era plină de demnitate dar înţeleaptă, încât nu putea fi acuzat de fapte “contrarevoluţionare”, ci de credinţa lui. Tocmai credinţa dorea el să o apere, dar încerca să fie mai iscusit decât prigonitorii săi, să nu se lase atras într-o bătălie cu totul inegală, în care ar fi fost strivit cu uşurinţă. De aceea el făcea din "legea Cezarului” arma sa de apărare. Trebuia să folosească în mod înţelept puţinele mijloace de luptă pe care le îngăduia temniţa. Unii deţinuţi i-au reproşat aceasta zicând:
- Ţie îţi merge această atitudine, nouă însă nu ni se potriveşte! Noi ştim că suntem în război cu un duşman total, cumplit şi nimicitor şi vrem să câştigăm acest război. Nu noi suntem „bandiţi”, aşa cum ne numesc ei, ci ei sunt, şi trebuie să le-o spunem. Suntem în temniţă, dar nu abandonăm lupta chiar dacă vom muri luptând.
 
La astfel de argumente Valeriu pleca ochii trişti şi plini de înţelesuri şi răspundea:
- Credeţi voi că eu am abandonat lupta, credeţi voi că eu nu vă înţeleg? Dar oare trebuie să murim ca nişte proşti? Nu aşteaptă ei prilejul să ne lovească? Ce avem deci de făcut? Să intrăm de bună voie în gura porcilor turbaţi!! ori să folosim timpul acesta de osândă pentru a ne salva sufletele şi vieţile?! E vremea să ne smerim adânc, să ne ocupăm de problemele cu adevărat importante, să ne curăţim pentru a fi vrednici de Hristos.
La care i se spunea:
- Nu noi, ci ei sunt necuraţi! Dacă ne lăsăm antrenaţi de lacrimile pocăinţei dăm frâu liber tiranilor şi păcătoşilor!
 
- E vremea, e vremea pocăinţei! răspundea Valeriu. Aveţi credinţă în voi! Oamenii ne-au părăsit. Izbăvirea va veni de la Dumnezeu. Jertfele de aici nu vor rămâne fără rod!
După trecerea anilor, cuvintele lui Valeriu şi-au adeverit înţelepciunea şi au fost luate de mulţi ca îndreptar.
 
Adesea se iscau în celulă controverse privind orientările de politică internaţională. Majoritatea celor tineri credeau că occidentalii ne vor salva, că vor interveni şi vor zdrobi comunismul.
- E greu să credem că Occidentul, care s-a aliat cu comuniştii pentru a-i înfrânge pe germani, se va întoarce acum contra lor, era de părere Valeriu. Este necesar un proces lung şi profund de reorientare a Occidentului până va ajunge să cunoască şi să înfrunte comunismul. Acum suntem abandonaţi comunismului. Nu ştim cât timp va dura criza. Gândirea materialistă care guvernează lumea o adânceşte şi mai mult. Va trebui să apară alţi oameni, cu o nouă orientare. Nemţii au încercat ceva dar au fost învinşi. Noi suntem alături de Occidentali dar şi împotriva lor, aşa cum am fost alături de germani dar şi împotriva lor. Căci noi credem că de la Hristos va veni pacea în lume. Trebuie să fim pregătiţi pentru o suferinţă de lungă durată.
Era considerat defetist, dar timpul i-a dat dreptate şi în această privinţă.
 
O altă sursă de discuţie era tema greşelilor colective din trecut. Valeriu spunea:
- Cine se afirmă creştin trebuie să se poarte ca un creştin. Nu e îngăduită crima ca armă de luptă creştină. E necesar să mărturisim public greşelile trecutului pentru a pune un început nou. Nu sunt îngăduite nici tirania, fărădelegea şi abuzul.
Toate acestea erau referiri la unele eveniment din trecut, pe care însă nu toată lumea era pregătită să le privească astfel.
 
 
"Eu sunt în măinile lui Dumnezeu"
 
În toamna anului 1949 Valeriu a avut o primă şi puternică hemoptizie cauzată de un TBC pulmonar. A căzut la pat. Au venit, rând pe rând, tot felul de ochi glaciali să-l vadă. Slăbea zi de zi.
Un coleg i-a oferit o coajă de pâine din raţia lui dar a refuzat-o, căci, zicea el, “dacă eu sunt bolnav, nu trebuie să te îmbolnăveşti şi tu”. Totuşi, mărturisea înfiorat Valeriu mai târziu, acel suflet nobil continua să îi strecoare peste noapte o parte din raţia sa, furişându-i-o în traistă ori în gamelă. În faţa unei capacităţi atât de mari de dăruire, el se simţea ocrotit de mila lui Dumnezeu.
 
Hemoptiziile se perpetuau şi nu era “umanitar”  ca deţinutul să fie lăsat să moară. A fost dus deci la spitalul din oraş şi închis singur într-o cămăruţă unde era păzit zi şi noapte de temniceri. Medicii veneau să-l vadă escortaţi.
 
Într-o noapte însă a pătruns la el o asistentă. O văzuse cu medicul la vizită şi aflase în ochii ei lacrimi de durere. Acum îl îmbătase pe paznic şi-şi făcuse loc la Valeriu. S-a aşezat în genunchi lângă patul lui, i-a luat mâna şi i-a sărutat-o.
- Cum aţi pătruns aici? a întrebat-o el.  
- L-am “adormit”, a zâmbit ea.
- Ce doriţi?
- Doresc să-ţi fiu alături, să te ajut. Cere-mi orice vrei şi voi face.
Valeriu a simţit că e sinceră şi a fost adânc mişcat:
- V-aţi riscat libertatea pentru mine. Dumnezeu vă va răsplăti. Nu puteţi să mă ajutaţi cu nimic. Doar dacă voi muri aici, vă rog să mărturisiţi oamenilor şi familiei mele dragi că am crezut până la sfârşit, că sunt împăcat, că-mi dau viaţa pentru Hristos şi pentru semeni. Poate pentru asta vi s-a dat îndrăzneala de a veni la mine, fiindcă tot ce săvârşesc oamenii intră în iconomia lui Dumnezeu. Vă mulţumesc, nu vă voi uita, mă voi ruga pentru dumneavoastră. Dumnezeu să vă binecuvinteze. Acum duceţi-vă. Nu riscaţi mai mult. Eu sunt în mâinile lui Dumnezeu.
 
Fata plângea înfiorată. A plecat şi nu s-au mai văzut.
După oprirea hemoptiziilor Valeriu a fost readus la penitenciar iar în decembrie 1949 avea să fie expediat, împreună cu alţi TBC-işti, la spitalul-penitenciar Văcăreşti şi apoi la Târgu-Ocna.
 
Astfel a scăpat de înfricoşătoarea urgie ce avea să se abată asupra studenţilor din Piteşti: iadul “reeducării”, unde el era cap de listă, mare “bandit”, “mistic retrograd”, duşman de moarte al comunismului şi, în plus, acuzat de puternica înrâurire pe care o exercita asupra celorlalţi deţinuţi. Urma să intre printre primii în "tura" reeducării.
 
Dar Dumnezeu hotărâse altfel.
 
Sursa: Ioan Ianolide - "Întoarcerea la Hristos", Editura Christiana, Bucureşti, 2006
 
   

Elveţienii se opun introducerii paşapoartelor biometrice

Specialistii elvetieni confirma, in contextul unei dezbateri publice lansate in aceasta tara pe marginea actelor biometrice, aceleasi temeri pe care Asociatiile Ortodoxe incearca sa le puna in vederea opiniei publice si factorilor de decizie politici din tara noastra.

Serge Vaudenay, de la Scoala Politehnica Federala din Lausanne, se arata ingrijorat de exact aceleasi probleme legate de securitatea tehnologiei RFID punctate de studiile independente romanesti realizate de Pr. Valica sau ACESDS. Astfel:


"Criptografia care trebuie sa protejeze amprentele digitale si imaginea digitala a fetei in pasaportul biometric elvetian nu este sigura, sustin mai multi profesori universitari de la Politehnica Federala din Lausanne, potrivit Agerpres. Acestia au atras atentia de luni intregi Oficiului Federal al Politiei (Fedpol) asupra acestor lipsuri si a riscurilor la care se expun utilizatorii.

Autoritatile au primit o delegatie de oameni de stiinta toamna trecuta, dar nu vor sa amane introducerea pasapoartelor biometrice. Un mare numar de personalitati si de ziaristi au asistat la o prezentare relevanta facuta de profesorul Serge Vaudenay, de la scoala Politehnica Federala de la Lausanne, si au putut sa se convinga ca aplicarea biometriei la pasapoarte este cel putin prematura, deoarece copierea amprentelor digitale si a imaginii digitale a fetei se dovedeste a fi un lucru simplu pentru cel care este echipat cu materialul necesar, care este disponibil in comert. Simplul fapt de a lasa pasaportul la receptia unui hotel pentru inregistrare ofera posibilitatea de copiere a datelor sensibile din document; la fel se intampla daca-ti lasi pasaportul biometric timp de cateva minute in mainile celui care ar vrea sa-l pirateze.

Exista un mijloc, care nu este deloc complicat, de procurare a acestor elemente: spargerea securitatii unei baze de date care stocheaza caracteristicile biometrice. Le Temps atrage atentia ca tineri pirati informatici au intrat in baza de date a Pentagonului si ca cea a Departamentului federal de justitie si politie nu mai pune desigur probleme. Consecintele sunt usor de prevazut sustin specialistii citati de cotidianul elvetian: oricine are nevoie de o identitate falsa pentru a comite vreo escrocherie va gasi ca este foarte potrivit sa fure amprentele digitale, chiar si imaginea digitala a unei fete care seamana cu cea a viitorului delincvent; apoi, nu este greu sa fabrici pe un film falsa amprenta digitala si sa lasi urma unui cetatean cinstit la locul unei spargeri sau a comiterii oricarei alte infractiuni. Depistarea delincventilor va fi astfel mai dificil de realizat decat in prezent. Opozantii sistemului pasaportului biometric cer ca Elvetia sa renunte, precum Germania, la ideea unei baze centralizate de date biometrice." - preluat de pe România Liberă

   

"Obştea" de la Aiud sau o mică Filocalie a temniţei


În această perioadă Valeriu (Gafencu) statorniceşte o legătură sufletească strănsă cu trei prieteni apropiaţi.1 Stau o vreme în aceeaşi celulă, se mărturisesc unii altora. Îşi ţin sufletele deschise unul către altul. Năzuiesc împreună. Se roagă împreună. Totul le este de obşte. Această comunitate restrânsă era ideală, dar nu lipsită de ispite şi frământări. Forme subtile de mândrie ori de invidie tulburau sufletele. Încercarea de rezolvare a greşelilor prin spovedanie comună uneori a dat rezultate bune, alteori a încins spiritele. S-a simţit lipsa unui povăţuitor încercat, cu autoritate.
 
De asemenea s-a înţeles că oricât de mare este dorinţa comuniunii, totuşi fiecare om este unic, are viaţa lui, evoluţia lui, specificul lui, care nu poate fi confundat cu un altul, ci numai comunicat – ba chiar comunicat după anumite rigori pe care le impune personalitatea oamenilor.
 
În ciuda tuturor ispitelor, dragostea şi bunele intenţii nu au dispărut niciodată dintre noi. Învăţam practica spiritualităţii creştine, căci pedagogia şi îndrumarea duhovnicească sunt o artă, ori dacă vreţi o ştiinţă.
 
Se iscau tensiuni din nimic, dintr-un gând rău. Şi am înţeles că nu orice gând rău este un păcat, ci numai cel care este acceptat de conştiinţă şi devine patimă. Se poate ca un gând rău să dureze ca ispită mai mult timp, dar să nu fie niciodată acceptat, şi deci acesta nu e păcat şi nu trebuie mărturisit, decât numai dacă uşurează războiul nevăzut cu duhurile.
 
Aşa cum trupul este legat prin multe tentacule de lumea materială, tot aşa mintea este în contact cu duhurile nevăzute, care vin fără voia noastră, ca o nadă. Omul le poate primi ori le poate respinge. Dar acest război nu e nici simplu şi nici scurt, ci angajează sufletul într-o luptă complexă şi de durată.
 
Un gând primit devine poftă şi hrăneşte imaginaţia şi simţurile, apoi se transformă într-un plan, o dorinţă, o tendinţă gata de a se înfăptui. Până aici este războiul nevăzut. De aici se trece la fapte.
 
Lupta trebuie dată la primul atac al duhurilor rele, adică gândul rău trebuie respins dintru început; dacă a fost primit, cel puţin să nu devină dorinţă; dacă a devenit dorinţă, atunci să nu devină hotărâre şi plan, căci de la plan mai este un pas mic până la faptă.
 
Aici trebuie dusă bătălie crâncenă, căci păcatul cel grav este cel cu fapta iar vindecarea păcatului este cu atât mai uşoară cu cât a fost învins de la primele momeli ale ispitei.
 
Lăcomia a fost una dintre ispite, dar nu cea mai greu de învins -  şi împotriva ei a funcţionat bine spovedania comună. Lenea şi comoditatea au tulburat liniştea uneori dar când s-a tras semnalul de alarmă au dispărut ca prin minune.
 
Unii şi-ar putea închipui că am avut parte de felurite ispite trupeşti, dar ele n-au existat între noi, ci a fost lupta fiecăruia în parte, luptă în care ajutorul reciproc ne-a fost de mare folos. Am învăţat că dacă nu laşi mintea să râvnească pofta trupului, atunci trupul se supune duhului. Şi un trup înfrânat ajută mult în sporirea duhovnicească.
 
Dacă îndeobşte se observă influenţa trupului asupra sufletului, pentru oamenii duhovniceşti este evidentă forţa sufletului asupra trupului. Dacă de exemplu eşti înfometat dar eşti convins că trebuie să posteşti, în faţa unor mâncăruri gustoase sucurile gastrice nu vor secreta. Dacă, invers, o minte (bolnavă) va considera că nu este oprit a pofti pe mama ta, o va pofti, deşi în general asta nu se petrece tocmai datorită respectului nestrămutat al copilului faţă de mamă.
 
Virtuţi care în singurătate păreau bine înstăpânite în suflet, se dovedeau fragile la întâlnirea cu oamenii. Se întâmpla adesea să simţim unul faţă de altul porniri rele pentru un cuvânt nepotrivit, pentru o vorbă ce părea în plus, pentru un gest pripit, pentru o dorinţă ce părea exagerată.
 
Chiar râvna unora poate sminti pe alţii. Priceperea, inteligenţa şi chiar virtutea pot fi prilej de poticnire pentru ceilalţi. De ce? Din cauza subtilităţii şi multitudinii de forme pe care le îmbracă mândria, orgoliul, slava deşartă, umplerea de sine, iubirea de sine, egoismul.
 
Mica noastră comunitate era o şcoală a desăvârşirii. Am învăţat că fiecare patimă se poate înlocui cu o virtute şi prin ea Dumnezeu este activ în om. Orizontul nostru lăuntric s-a lărgit. Am învăţat să ne iubim, să ne îngăduim unii pe alţii, să ne răbdăm reciproc, să ne vedem într-o largă înţelegere umană şi, nepoticnindu-ne de clipă, să alergăm cu sârg către ţinta finală a slavei lui Dumnezeu.
 
Aşa s-a ajuns la lepădarea de sine, la moartea eu-lui fiecăruia dintre noi. Ne-am silit să ascultăm unii de alţii, să ne supunem unii altora aşa cum ne-am supune lui Dumnezeu. Pe fiecare dintre noi ne-a ispitit satana; dar prin fiecare dintre noi a lucrat Duhul Sfânt şi a biruit.
 
Şi ne gândeam: dacă cei ce se silesc întru trezvie pot să fie astfel ispitiţi, atunci cei ce nici nu-şi pun probleme de conştiinţă trăiesc, fără îndoială, în satanismul cel mai flagrant. Libertatea de fapt o dă trăirea în bine, iar în rău este numai robia.
 
Comuniunea noastră era de fapt confruntarea dintre noi pe de o parte, dintre noi şi Dumnezeu pe de alta. Am alergat toţi către acelaşi Arhetip-Hristos şi fiecare şi-a rotunjit propria sa personalitate, încât am realizat unitatea în diversitate. Forţa duhovnicească a acestei lupte a fost tot timpul dragostea. Ne-am încredinţat lui Dumnezeu, ne-am dăruit Lui şi am trăit prin El şi în El.
 
De cele mai multe ori Valeriu a fost cel care nu s-a înşelat, care a ieşit primul la lumină, care a ars ca o flacără în mijlocul nostru al tuturor – şi asta prin valoarea împrejurărilor, căci nu fusese nimic stabilit în sensul unei ierarhii.
 
Valeriu a fost omul în care l-am văzut sălăşluind pe Hristos. Datorită lui a izbândit lucrarea noastră; datorită lui cred că am fost ocrotiţi de Dumnezeu; în fine, tot datorită lui Valeriu avem ceva de spus oamenilor: Trăiţi în Hristos!

1 - Din relatările lui Virgil Maxim cuprinse în Imn pentru crucea purtată, se pare că cei trei au fost Virgil Maxim, Marin Naidim şi Ioan Ianolide. (N. ed.)

Sursa: Ioan Ianolide - "Întoarcerea la Hristos", Editura Christiana, Bucureşti, 2006
 
   

Pagina 8 din 13

Proiecte susţinute


banner Vistieria
banner Drumul spre Vozia

Promo

ban_areopag3

Link-uri utile



Glasul Ortodox



Eu cred
Glasul Ortodox

Calendar

Umanitare

Salvati-l pe Iustin Ivanuta