Dumnezeu nu e întotdeauna uşor de suportat pentru om. In răstimpurile, în general extrem de îndelungate, în care harul îl părăseşte pe om, Dumnezeu poate să-i apară ca un tiran neînduplecat. Omul care, în ciuda eforturilor şi ostenelilor sale împinse până la extrem, se simte părăsit de milostivirea dumnezeiască, îndură astfel de suferinţe încât ar renunţa, dacă ar fi cu putinţă, la orice formă de existenţă.
Care e, aşadar, natura acestor suferinţe? Nu e uşor de răspuns la această întrebare.
După ce L-a întâlnit pe Dumnezeu, după ce a cunoscut Viaţa în Lumina ce iradiază din Faţa Sa, sufletul nu mai găşeşte de acum înainte odihnă sau mulţumire în nici o realitate a acestei lumi; nimic nu-l mai poate mulţumi şi, in acelaşi timp, e înconjurat de toate, afară de Dumnezeu. Răul, întunericul, lucrarea demonilor, toate caută să-l zdruncine; chinul adus de patimi atinge uneori o intensitate extremă, dar totul se petrece ca şi cum Dumnezeu s-ar fi întors de la om şi n-ar mai da nici cea mai mică atenţie la chemările lui. Ca o fiinţă lipsită de apărare, acesta se simte spânzurat deasupra unui adânc care-l înspăimântă; îl cheamă în ajutor pe Dumnezeu, dar toate strigătele sale rămân fară răspuns. Sufletul ştie că s-a întors de la iubirea lui Dumnezeu; e chinuit de conştiinţa ticăloşiei lui, şi cu toate acestea îl imploră pe Dumnezeu să se miluiască de el – dar în zadar. Dumnezeu nu Se înfăţişează sufletului decât pentru a-l învinui pentru necredincioşia lui, iar el e zdrobit sub povara acestor învinuiri. Recunoaşte dreptatea judecăţii dumnezeieşti, dar acest lucru nu-i micşorează suferinţele. Nu în închipuire, ci aievea se cufundă în umbra morţii; negăsind acest Dumnezeu pe Care-L cheamă ziua şi noaptea, sufletul suferă într-un mod insuportabil.
Ne-am putea întreba: care e sensul tuturor acestor lucruri?
In clipa în care vine, sufletul nu poate primi încercarea ca pe o arătare a milostivirii lui Dumnezeu sau a încrederii lui Dumnezeu faţă de el, ca dorinţa Acestuia de a-l face pe om să se împărtăşească de sfinţenia şi plinătatea vieţii care este întru El. Sufletul nu ştie decât un singur lucru: Dumnezeu l-a părăsit după ce i-a arătat Lumina Lui, făcând astfel suferinţele lui şi mai profunde. Iar când ajunge la capătul puterilor, el nu-L vede pe Dumnezeu plecându-Se milostiv spre el; şi atunci îi vin gânduri şi simţăminte despre care e mai bine să tăcem. Sufletul coboară în iad, dar nu aşa cum coboară cei ce n-au cunoscut Duhul lui Dumnezeu şi care n-au în ei lumina adevăratei cunoştinţe a lui Dumnezeu şi, prin urmare, sunt orbi; nu, el coboară aici fiind în stare să distingă natura întunericului pe care-l simte.
Acest lucru nu se întâmplă decât celor care, după ce au cunoscut harul dumnezeiesc, l-au pierdut mai apoi. Sămânţa iubirii dumnezeieşti pe care sufletul o poartă în adâncul său naşte atunci în el o căinţă, a cărui putere şi amploare depăşesc măsura conştiinţei religioase obişnuite. Vărsând lacrimi din belşug, omul se îndreaptă atunci spre Dumnezeu din toată fiinţa sa, din toată puterea sa, şi aşa descoperă adevărata rugăciune care-l smulge din aceast lume pentru a-l introduce intr-o alta lume, in care aude cuvinte pe care nici o limba omeneasca nu le-ar putea rosti. Ele sunt negrăite, căci din clipa în care sunt traduse în cuvinte, sau noţiuni obişnuite, cel care le aude nu le va interpreta decât în funcţie de cunoaşterea pe care o are din propria sa experienţă fără să-i depăşească limitele. Când sufletul a trecut prin toată această serie de aspre încercări, vede limpede în el însuşi că nu există în lume loc, suferinţă, bucurie, putere, făptură, care să-l poată smulge de lângă iubirea lui Dumnezeu. Şi de acum înainte întunericul nu va mai putea înghiţi lumina acestei vieţi.
Intre Dumnezeu şi om lucrurile nu sunt întotdeauna uşoare. Şi tot astfel, nu e întotdeauna uşor de trăit împreună cu sfinţii. Mulţi sunt cei care cred naiv că apropierea şi contactele cu sfinţii sunt plăcute şi pline de bucurie; se plâng că sunt înconjuraţi de păcătoşi şi visează să întâlnească un sfânt. Din câteva întâlniri ocazionale care au umplut uneori un suflet mâhnit de o nădejde bucuroasă şi de puteri înnoite, se grăbesc să tragă concluzia că faptul de a trăi împreună cu sfinţii are întotdeauna acelaşi efect înălţător asupra sufletului. E o greşeală. Nici un sfânt nu ne poate cruţa de necesitatea de a lupta cu păcatul care lucrează în noi. El ne poate ajuta prin rugăciunile lui, ne poate sprijini prin cuvântul şi învăţătura lui, ne poate întări prin exemplu lui, dar nu ne poate scuti de efortul personal şi de asceză. Dacă un sfânt ne îndeamnă să vieţuim potrivit poruncilor lui Hristos, el poate părea „aspru”. Nu s-a spus şi nu se spune oare până astăzi despre Hristos însuşi: „Greu e cuvântul Său, cine poate să-l poarte?” (In 6, 6o). Tot aşa, atunci când sfinţii cer de la noi păzirea poruncilor în întreaga curăţie, cuvântul devine strivitor şi "greu”.
Continuarea aici: http://www.razbointrucuvant.ro/2009/11/03/nici-un-sfant-nu-ne-poate-cruta-de-necesitatea-de-a-lupta-cu-pacatul-care-lucreaza-in-noi
La Bucureşti s-a adunat în săptămâna trecută marele congres al Bisericii Ortodoxe. Fiecare eparhie care stă sub stăpânirea vreunui vlădică trimite în această adunare câte şase delegaţi (patru mireni şi doi preoţi) cari, împreună cu mitropoliţii, episcopii şi arhiereii de scaun, sunt chemaţi, tot la trei ani, ca să hotărască în trebile gospodăreşti ale Bisericii.
Acum, când s-au făcut alegerile pentru această adunare, era la cârma ţării domnul general Averescu. Şi în loc să fie aleşi ca delegaţi oameni temători de Dumnezeu şi cu dragoste pentru sfânta noastră Biserică, au învârtit ei lucrurile aşa, că ne-am pomenit în congres tot cu liberalii şi averescanii pe cari îi întâlnim în sfatul ţării, la Cameră şi la Senat, când pot ei să măsluiască alegerile şi să fure urnele.
Deci, dară, când s-au văzut ei adunaţi la Bucureşti, mai mult în de ei, s-au socotit că poate n-ar fi rău să facă un necaz stăpânirii de astăzi şi au ridicat pe unul de-ai lor, altfel om cu multă învăţătură de carte, dar bătut de Dumnezeu cu păcatul înfruntării dreptăţii, şi l-au pus să spună că la fraţii noştri din Ardeal se întâmplă tulburare grozavă, că stăpânirea de astăzi a aşezat peste tot în locurile de frunte, ca prefecţi, primari, profesori în şcolile mai înalte, tot papistaşi, şi că fraţii noştri pravoslavnici sunt înlăturaţi din tot locul.
Pasămite, li se rupea liberalilor inima de dragul Bisericii noastre dreptcredincioase; şi uitau că tot ei au coborât din scaun şi pe mitropolitul Ghenadie, şi pe mitropolitul Atanasie, care a fost un mare cărturar al Bisericii noastre, şi pe vlădica Gherasim de la Roman, care a fost un sfânt; şi că tot ei au adus stricarea cea mare în Biserică, atunci când au dat poruncă să se schimbe calendarul, peste voia vlădicilor, de s-a frânt anul trecut ţara în două, când cu prăznuirea Paştilor.
Vasăzică, s-a ridicat unul din ai lor, cu glas mare, şi a strigat primejdia care ne paşte pe noi, pravoslavnicii; că, adică, stăpânirea oploşeşte peste tot la cârma trebilor ţării numai papistaşi. Când au auzit una ca asta, toţi vlădicii şi preoţii cari erau de faţă s-au îngrijorat foarte. Şi a fost o zarvă şi o tulburare, cum nu s-a mai pomenit în Biserica noastră. Căci, în adevăr, mare păcat şi durere ar fi fost, dacă stăpânirea, care e pusă acolo sus, nu numai prin hotărârea noastră, ci şi prin vrerea lui Dumnezeu, ne-ar fi înfruntat legea noastră din moşi-strămoşi şi ar fi dat la o parte din toate locurile de cinste din Ardeal pe fraţii noştri pravoslavnici.
Numai că, până la urmă, când au cercetat să vadă dacă arătările acestea ale liberalilor şi averescanilor sunt adevărate, oamenii au dovedit că toate erau mincinoase şi că măcar atâta durere şi grijă pentru dreapta credinţă câtă e la liberali se găseşte şi la stăpânirea de astăzi.
Şi s-au întors vlădicii noştri cu scârbă de la tulburători. Ba chiar, unul din ei, vlădica Visarion Puiu, episcop la Bălţi, în Basarabia, om cu frica lui Dumnezeu, a spus mai ieri că el va ridica glasul în sfatul ţării, la Senat, unde este, şi va înfrunta pe cei cari cu înşelăciune au încercat să tulbure apele liniştite ale credinţei, numai ca să ridice ţara împotriva stăpânirii de astăzi.
Şi astfel au fost ruşinaţi şi în această adunare bisericească liberalii şi averescanii, cari toată viaţa lor nu au ştiut, şi nici acum, după ridicarea ţăranilor, nu au învăţat, ce e frica de dreptate şi scârba de minciună.
Stăpânirea însă are de datorinţă să ia seama: ca Biserica să fie pusă la adăpost de stricarea asta; pentru că altfel s-ar putea să fie rătăcirea din urmă mai amară decât cea dintâi.
Autor: Nae Ionescu
Mişcarea de alunecare pe planul înclinat al catolicismului, în care a intrat Biserica Ortodoxă Română, e departe de a lua sfârşit. Toate încercările noastre de a atrage atenţia de la caz la caz asupra acestei primejdii au rămas zadarnice. E şi greu, de îndată ce, în ierarhia noastră bisericească, nu mai există duh pravoslavnic. Diavolul stăpânirii lumeşti a pătruns în toate încheieturile Bisericii şi, dacă îl goneşti dintr-un loc, astupând o gură de iad, el apare în altă parte. E o muncă de Danaide.
Ieri, erau mănuşile de mătase roşie, de cardinal, ale părintelui patriarh. Astăzi, proiectul de regulament al Patriarhiei, făcut de d-l doctor I. Matei. Că acest d-l Matei - ştiţi, bărbatul d-nei Sanda! - este un personagiu nefast, am mai spus-o mai demult şi în repetate rânduri. Prin împrejurări pe cari nu le cunoaştem însă, a devenit unul din indispensabilii părintelui patriarh. Şi asta e suficient pentru ca acţiunea lui de infestare a Bisericii să continue, nesupărată de nimeni,
Astfel, s-a ajuns să i se încredinţeze redactarea regulamentului de care vorbim. Iar d-l Matei, teolog absolut, moaie pana nouă în călimară şi scrie: Art. 1. Capul Bisericii autocefale Române este Î.P.S. Sa Patriarhul.
Patriarhul - cap al Bisericii Ortodoxe? Noi ştiam că o asemenea erezie e condamnată în pravoslavie: cezaro-papism. Noi ştiam că, aşa cum mărturisim şi în Simbolul credinţei („... Şi într-una sfântă, SOBORNICEASCĂ ŞI APOSTOLEASCĂ Biserică...”, auzi, domnule Matei, nu „in unam sanctam, APOSTOLICAM...”), capul Bisericii Ortodoxe Române este Sfântul Sinod.
A aşeza în fruntea Bisericii autoritatea personală a Patriarhului este o aberaţie. Se simte în organizaţia noastră nevoia unei autorităţi vecinie prezente? Este Sfântul Sinod o adunare care se mişcă greu şi nu poate ţine şedinţe în permanenţă? Foarte bine. Să se delege atunci un sinod restrâns, compus din 5-6 chiriarhi, cari să se adune o dată în fiecare săptămână. Dar cap personal, nu!
E timpul să ne întrebăm încotro mergem. Într-un aşa de scurt timp, trei manifestaţii caracteristice: BUST patriarhal, MĂNUŞI ROŞII cardinaliceşti şi acum, CAP ALB. Se poate o mai categorică scăldare în apele papistaşilor?
autor: Nae Ionescu
“Slujiţi Domnului cu frică şi vă bucuraţi Lui cu cutremur” zice psalmistul.Vai de noi creştinii de astăzi! Sfinţii Părinţi spun că datorită vieţuirii timp îndelungat în păcat, omul a ajuns la orbirea minţii şi la nesimţirea (împietrirea) inimii. Deci chipul lui Dumnezeu din om s-a pierdut, omul rămânând un simplu animal (care chiar seamănă cu isteaţa maimuţă).
Altfel spus, omul a murit! Acel om făcut după chipul lui Dumnezeu, care avea poziţie verticală – şi morală nu numai fizică, pentru că Domnul zice tuturor necredincioşilor: “V-am spus deci vouă că veţi muri în păcatele voastre. Căci dacă nu credeţi că Eu sunt veţi muri în păcatele voastre” (Ioan 8, 24).
Nu este de mirare, în starea aceasta de moarte a sufletului, că vedem bisericile pline de oameni care cască gura pe pereţi admirând, cât ţine slujba, picturile, predica preotului, cântatul stranei, etc.
Pentru a repara oarecum situaţia, unii teologi au inventat lălăiala împreună a tuturor – chipurile astfel creştinii s-ar ruga împreună, într-un glas – uitând de mustrarea Domnului prin proorocul Isaia: “Poporul acesta se apropie de mine cu buzele dar cu inima lui e departe de mine.
Zadarnic Mă cinstesc învăţând porunci care sunt omeneşti”. Dar vai! Vai de noi!
Când un bătrân a fost întrebat de un ucenic: “Părinte spune- mi un cuvânt cum să mă mântuiesc”, el i-a răspuns: “Fiule, toţi ştim cum să ne mântuim, dar nu vrem să ne mântuim!”
Deoarece am ajuns mai nesimţiţi decât pietrele, în faţa lui Dumnezeu, trebuie să o luăm de la capăt, de la zero; trebuie să ne impunem – chiar dacă nu ne face plăcere – un program duhovnicesc zilnic, foarte riguros, care să cuprindă rugăciuni, metanii, citirea zilnică a Sfintei Scripturi, a Vieţilor Sfinţilor, insistând până ce Dumnezeu ne va deschide mintea şi, mai ales, inima, ca astfel să ne întoarcem la viaţă.
Astfel inima va învăţa să iubească ceea ce trebuie, nu ceea ce vrea. “De aceea rătăciţi, fiindcă nu ştiţi Scripturile şi puterea lui Dumnezeu”, a spus Domnul fariseilor şi saducheilor, din toate timpurile şi mai ales celor de astăzi. Noi ne-am învăţat să dăm vina pe cei din vechime – contemporani Mântuitorului – dar nu vedem uriaşa răutate de acum, adică a noastră a celor care ne numim creştini.
Mă gândesc la o pericopă care nu se citează decât foarte rar prin predici: “Şi inima şi sufletul mulţimii celor ce au crezut era una, şi nici unul nu zicea că este al său ceva din averea sa, ci toate le erau de obşte. Şi, cu mare putere, Apostolii mărturiseau despre învierea Domnului Iisus Hristos şi mare har era peste ei toţi. Şi nimeni nu era între ei lipsit, fiindcă toţi care aveau ţarini sau case le vindeau şi aduceau preţul celor vândute şil puneau la picioarele Apostolilor. Şi se împărţea fiecăruia după cum avea cineva trebuinţă” (Fapte 4, 32-35).
Aşa a fost Biserica întemeiată de Hristos, având ca temelie dragostea: “Întru aceasta vor cunoa şte că sunteţi ucenicii Mei: dacă veţi avea DRAGOSTE unii către alţii”.
Oare de ce au renunţat creştinii la acest mod de viaţă? Pentru ce s-au lepădat de Hristos cu fapta? În locul acestui mod de viaţă s-au instalat astăzi abuzul şi nesimţirea, datorită iubirii de arginţi, de desfătări şi nu în ultimul rând a unei mari mândrii. Unii îşi fac vile luxoase, ori se plimbă prin străinătăţi, în timp ce alţii nu au cu ce-şi plăti medicamentele şi întreţinerea la bloc şi nici chiar pâinea cea de toate zilele. Dar toţi ne numim fraţi, creştini sau iubiţi credincioşi.
Această mare ipocrizie este fiica apostaziei, chiar dacă ne ascundem după deget. Interesant este şi faptul că mulţi dintre noi, când suntem puşi într-o funcţie ne şi credem stăpâni – şi ne comportăm ca atare persecutând, dispreţuind şi nedreptăţind pe aproapele, ca să se vadă că suntem şefi – sfidând astfel, pe Stăpânul Cel adevărat, care ne porunce şte că cel ce vrea să fie stăpân este dator să fie slugă tuturor.
Acestora le vorbeşte Sfântul Arhidiacon Ştefan, când spune: “Voi cei tari în cerbice şi netăiaţi împrejur la inimă şi la urechi, voi pururea staţi împotriva Duhului Sfânt; precum părinţii voştri aşa şi voi! Pe care dintre prooroci nu l-au prigonit părinţii voştri? Şi au ucis pe cei ce au vestit mai dinainte sosirea Celui Drept, ai cărui vânzători şi ucigaşi v-aţi făcut voi acum (Fapte 7, 51-52).
Dar mai ales le va vorbi Judecătorul Cel Drept pentru veşnicie: “Duceţi-vă de la Mine, blestemaţilor, în focul cel veşnic care este gătit diavolului şi îngerilor lui. Căci flămând am fost şi nu Mi-aţi dat să mănânc, însetat am fost şi nu Mi-aţi dat să beau; străin am fost şi nu M-aţi primit; gol am fost şi nu M-aţi îmbrăcat; bolnav şi în temniţă şi nu M-aţi cercetat”.
Iar când vom răspunde că nu L-au văzut nici flămând, nici gol, nici însetat, nici bolnav şi nici în temniţă zăcând fără a-L cerceta Domnul ne va răspunde cu cuvintele: “Adevărat zic vouă: întrucât nu aţi făcut unuia dintre aceştia prea mici nici Mie nu Mi-aţi făcut” (Matei 24, 41-45).
Pilda bogatului nemilostiv şi a săracului Lazăr este foarte actuală şi strict legată de temă, de nesimţire. Prăpastia cea mare s-a săpat, prăpastie creată de nesimţirea bogatului, care îi cere tot lui Lazăr cel năcăjit, să-l slujească chiar şi în iad. “Părinte Avraame – îi spune acela – fie-ţi milă de mine şi trimite pe Lazăr ca să-şi ude vârful degetului în apă şi să-mi răcorească limba, căci mă chinuiesc în această văpaie”.
Însă Avraam îi răspunde. “Fiule adu-ţi aminte că ai primit cele bune ale tale în viaţa ta şi de asemenea Lazăr pe cele rele; iar acum el se mângâie iar tu te chinuieşti. Şi peste toate între noi şi voi s-a întărit o prăpastie mare, ca cei ce voiesc să treacă de aici la voi să nu poată, nici de acolo să treacă la noi” (Matei 16, 24-26).
În toată viaţa lui pământească bogatul a ţinut această distanţă sau prăpastie între el şi săracul Lazăr. Nu s-a apropiat sufleteşte de el niciodată, întărind astfel acea prăpastie. Aşadar nici după moartea trupului nu se poate schimba nimic, rămâne pentru veşnicie acea prăpastie.
Sursa: http://proortodoxia.wordpress.com/2009/09/14/despre-nesimtire/#more-2691
Inainte de a viziona acest documentar este bine sa stim cateva date despre cel care a fost unul dintre cei mai mari inventatori ai secolelor XIX - XX:
"Marele savant şi inventator Nicolae Teslea (Nikola Tesla) s-a născut în noaptea de 9 spre 10 iulie 1856, ca fiu al preotului ortodox Milutin Teslea şi al Gicai Mandici. Familia tatălui era de grăniceri antiotomani, în fostul imperiu austro-ungar.
Numele iniţial de familie era Drăghici, dar el a fost înlocuit în timp, prin porecla de Teslea, după meseria transmisă în familie, de dulgher (teslari). Tatăl lui Nicu Teslea (Tesla) a mai avut un frate, Iosif, militar de carieră, care după absolvirea şcolii de ofiţeri a predat matematică în diferite şcoli militare, ca până la urmă să ajungă profesor la Academia de Război din Viena. Tatăl lui Teslea, iniţial, şi el elev la şcoala militară, şi-a schimbat repede profesia, trecând la seminarul teologic, devenind preot ortodox în 1845, când s-a însurat cu Gica. Biserica în care a slujit iniţial părintele Teslea se găsea în comuna Similian, la poalele munţilor Velebiti, acoperiţi de păduri de stejar, fag şi corn, în provincia Lica, cu centrul la Gospici, unde a fost transferat şi părintele.
Henri Coandă îl prezintă pe marele inventator Tesla ca român bănăţean din Banatul sârbesc, dar realitatea era că prietenul sau Nicolae era istro-român din Croaţia. Provincia Lica era locuita compact de istro-românii morlaci, încă din sec. XV-XVI. Gospici se afla la câţiva kilometri de ţărmurile Marii Adriatice, iar satul Similian la 12 km de Gospici, satul fiind patria lui Teslea." - http://www.istro-romanian.net
Pagina 4 din 13
Meniu
Proiecte susţinute
Promo
Resurse folositoare
Campanii susţinute
Link-uri utile
Calendar
Umanitare
