Dacă Dumnezeu nu este asemănător oamenilor cu firea, adică în natura Sa, înseamnă că nu trebuie să-L înţelegem ca pe oameni că a devenit Tată când L-a născut pe Fiul. Dumnezeu-Tatăl a fost dintotdeauna Tată, adică L-a avut născut dintotdeauna pe Fiul.

 

Dar Dumnezeu este înafara timpului, adică la El nu există scurgere a timpului. El nu există, ca să aibă limite temporale, oricât de îndepărtate înainte de a fi lumea, ci fiinţează în atemporal.

 

Ca urmare, raţiunea umană se află în faţa a ceva şi mai greu de înţeles: Dumnezeu-Tatăl se manifestă permanent ca Tată, adică Îl naşte permanent pe Fiul. Acelaşi lucru se poate spune şi despre relaţia cu Duhul Sfânt, Care nu se naşte, ci purcede din Tatăl: dintotdeauna L-a purces, pentru că Îl purcede permanent. În felul acesta, deşi raţiunea nu înţelege, mintea intuieşte şi contemplă Un Dumnezeu în Trei Persoane.

 

În primul articol al Crezului Îl mărturisim pe Tatăl ca Făcător a toate, văzute şi nevăzute. În mărturisirea care urmează despre Fiul spunem apoi că este Persoana prin care toate au fost făcute. În sfatul din veşnicie al Sfintei Treimi cu privire la facerea lumii, Făcătorului îi aparţin iniţiativa şi binecuvântarea, iar Celui prin care toate s-au făcut, părtăşia la hotărârea împreună luată şi lucrarea facerii.

 

Dumnezeu-Tatăl mai este numit şi Atotţiitor, căci prin grija Lui este ţinută în existenţă creaţia, deşi la această lucrare proniatoare participă într-un fel şi celelalte Persoane ale Sfintei Treimi.

 

Catolicismul mută accentul de pe Atotţiitor pe Atotputernic.

 

Ca Atotţiitor, ortodoxia Îl mărtusiseşte implicit puternic să facă aceasta şi chiar mai mult decât atât, căci, deşi poate face tot ce voieşte, nu voieşte să facă tot ce poate. Din iubirea sa faţă de creaţie, ca Atotţiitor al ei , din atotputernicia Sa nedeterminată se arată în mod voluntar ca o putere la nivel suportabil şi necesar lumii, totdeauna în favoarea ei.

 

Accentul pus pe Atotputernic a apărut în catolicism ca o consecinţă a dorinţei Bisericii romano-catolice de a domina lumea. Pentru pregătirea acestui drum, gândirea scolastică apuseană a strecurat ideea că prin atotputernicie Dumnezeu domină lumea. Dar, de aici, unii teologi catolici au alunecat  şi în altă direcţie greşită, lăsând să se înţeleagă că Dumnezeu ar putea lucra şi împotriva lumii, folosindu-Se de atotputernicia Sa pentru a o domina, pentru a-i arăta nimic nimicnicia în faţa Lui. Ca şi cum cineva din lume I-ar putea diminua cu ceva măreţia, Dumnezeu Şi-o apără apelând la atotputernicia Sa, ceea ce este o hulă la adresa lui Dumnezeu.

 

Protestanţii au derivat din nimicnicia făpturii în faţa Creatorului totala ineficienţă a faptelor umane, singura lucrare eficientă fiind a lui Dumnezeu. Consecinţele se vor vedea la discutarea modului în care au ajuns ei să înţeleagă mântuirea.

 

Ca Atotţiitor prin pronia Sa, ortodoxia Îl arată pe Dumnezeu ca Dăruitor, ca pe o sursă de comnicare a puterii Sale îndumnezeitoare prin Sfântul Duh pentru toată făptura (mai puţin a naturii Sale necreate, care nu poate fi primită de ceva creat), având totul de dat şi nimic de apărat sau de ascuns.