Învăţătură de credinţă
Ortodoxie înseamnă dreaptă mărire. De aceea este necesar să se precizeze a cui dreaptă mărire. În toate religiile există ortodoxie şi devieri de la ea. Trebuie deci să spunem că suntem creştini ortodocşi ca să se înţeleagă că suntem drept măritori ai lui Hristos.
Termenul vine din limba greacă şi are corespondent în limbile slave pe cel de "pravoslavnic". Dreaptă mărire înseamnă şi dreaptă credinţă. De aceea preotul se adresează poporului în Biserica Ortodoxă cu "drept măritori creştini".
Pentru creştinism dreapta credinţă înseamnă învăţătura lăsata de Hristos Sfinţilor Apostoli şi Sfinţilor Părinţi care au urmat lor şi care au recunoaşterea Bisericii că prin ei a grăit Sfântul Duh.
Celor ce mărturisesc dreapta credinţă, deci sunt membri ai Bisericii Ortodoxe, le este făgăduită de Dumnezeu mântuirea. Nu sunt deja mantuiti, cum amăgesc pe credincioşii lor unele culte neoprotestante. Ca să primească mântuirea făgăduită creştinul ortodox trebuie să împlinească şi poruncile care s-au dat odată cu făgăduinţa.
Nu este uşoară trăirea în ortodoxie, de aceea oamenii au primit aşa de usor simplificările propuse de alte culte creştine. Dumnezeu ştie ce va face cu ei. Nădăjduim că vor primi şi ei într-un fel mila lui Dumnezeu, căci multe feluri de locaşuri ni s-a spus că sunt în Împărăţia Lui.
Noi să rămânem în Biserica Ortodoxă, căreia i-a fost facută fagaduinta mantuirii. Se satură mai sigur cei invitaţi la masă. Ortodoxia este grea, omeneşte vorbind, adică fără ajutorul lui Dumnezeu. Celor care iau jugul Lui cel bun, El le-a făgăduit să le faca sarcina uşoară.
A crede că este mântuire şi în afara creştinismului este o hulă la adresa lui Dumnezeu: este ca şi cum am spune că Hristos a venit degeaba, din moment ce era nădejde de mântuire şi fără El.
Nu ne este îngăduit nici a crede că este mântuire chiar la creştini în afara celor făgăduite de El doar dreptcredincioşilor. Noi putem doar să ne rugăm ca şi ei să cunoască mila lui Dumnezeu. Nu ne putem arăta însă mai milostivi decât Dumnezeu, nu le putem recunoaşte noi că vor primi ceva ce nu le-a făgăduit Dumnezeu.
Alminteri, mă tem că este, de asemenea, o hula la adresa lui Dumnezeu, căci a-I răstălmăci învăţătura şi a-I schimba rânduiala lăsată în Biserică pentru mântuirea oamenilor înseamnă a-L face mincinos, înseamnă a-I nega dumnezeirea; numai opera unui om poate fi schimbată de alţi oameni ce se cred mai înţelepţi.
Fiind dumnezeiască, adică lăsată de Dumnezeu, învăţătura ortodoxă nu poate fi înţeleasă cu mintea şi nu poate fi urmată cu fapta decât cu ajutorul lui Dumnezeu. Dar fiind dumnezeiască este şi desăvârşită. Când ajunge să fie înţeleasă i se vede desăvârşirea în faptul că are răspuns la toate întrebările şi că totul concordă, toate se sprijină unele pe altele.
Învăţătura celorlalte culte creştine, fiind făcută dupa mintea omenească, aparent este mai lesne de înţeles, de aceea unii o primesc cu uşurinţă, dar pentru cine ajunge să înţeleagă apare plină de contradicţii. Toţi spun că ei deţin adevărul, dar adevărul nu poate fi decât unul. Nu există grade de adevăr. Nu poate fi adevărat că diferitele zise "biserici" deţin fiecare o parte din adevăr, iar adevărul întreg ar apărea prin unirea acestor "biserici". Adevarul îl ai sau nu-l ai!
Pot fi însă grade de erezie. Nu se pot compara cei care spun că Domnul nostru Iisus Hristos a fost un simplu om care a avut harisma prorociei cu cei care Îl recunosc de Dumnezeu adevărat şi om adevărat, dar cu firile amestecate într-o singură persoană.
Că este de la Dumnezeu ortodoxia se vede şi din generozitatea ei, care nu poate fi decât dumnezeiască: ni se făgăduieşte mântuirea ca fii ai lui Dumnezeu, îndumnezeiţi prin har şi de aceea moştenitori ai Împărăţiei Cerurilor.
Prin chiar învăţătura lor, celelalte culte nu aspiră decât cel mult la un statut de tolerat în Împărăţie, pentru că oamenii sunt justificaţi înaintea lui Dumnezeu prin jertfa Fiului, fără a fi îndumnezeiţi.
În rotunjimea desăvârşită a învătăturilor sale, în lipsa oricărei fisuri, ortodoxia este şi nespus de frumoasă, iar trăirea ei autentică umple sufletul de o bucurie ce nu poate fi decât dumnezeiască.
Respectând nelimitat libertatea omului, ortodoxia lasă pe fiecare să dea obolul său din dragoste, dupa cum vrea şi după cum poate (nu se face referire la ceea ce cer unii preoţi pentru ei cu diferite prilejuri, ci la ce se dă de credincioşi în mod liber la altar pentru Biserică; a nu se pune păcatele personale ale acestor oameni, popi sau preoţi, pe seama Sfintei Biserici).
De aceea, comparativ cu alte culte care în tradiţia Vechiului Testament cer zeciuiala pe venitul declarat, Biserica Ortodoxă este mai săracă şi-i poate ajuta pe oameni mai puţin în cele pământeşti şi trupeşti. De fapt şi în învăţătura sa se pune accentul pe cele sufleteşti şi pe viaţa viitoare, căci pentru aceasta a lăsat Hristos Biserica pe pământ dupa Înălţarea Sa la cer, nu ca instituţie socială. Acelea trebuie făcute cu prioritate, dar nici acestea lăsate, de aceea Biserica Ortodoxă ajută şi ea pe cât poate pe nevoiaşi. Scopul ei este să-i facă pe oameni buni creştini, deci şi milostivi, ca astfel săracii să fie ajutaţi direct de cei bogaţi şi toţi să se mântuiască.
Chiar dacă ar ajuta însă numai cu cuvântul, în el este Adevărul, deci în cele ce sunt cu adevărat importante pentru mântuire Biserica Ortodoxă este singura care poate ajuta.
Într-un exemplu mai idilic, Biserica Ortodoxă este ca fata saracă aleasă de Împărat sa-i fie singura mireasă pentru frumuseţea şi curăţia ei, care o fac să fie singura lui iubită.
Avem a mulţumi lui Dumnezeu că suntem ortodocşi. Îndreptăţirea nu este a noastră, ci a credinţei noastre. Nu avem nici un merit, deci nu trebuie să ne mândrim. Avem numai obligaţii: să ne rugăm pentru strămoşii noştri care, cu multe jertfe, au adus până la noi dreapta credintă, să ne rugăm pentru toţi cei care trăiesc amăgiţi şi înşelaţi de rătăcite învăţături neortodoxe ca să-i lumineze Dumnezeu şi să-i aducă şi pe ei în Biserica Sa, să ne rugăm pentru primirea, păstrarea şi sporirea harului fără de care nimic nu vom putea face.
Degeaba ne numim ortodocşi dacă nu împlim poruncile; pierdem şi noi făgăduinţa.
Trebuie să mărturisim dreapta credinţă şi să apărăm ortodoxia. Ca să facem aceasta neprecupeţind nimic trebuie să fim îndrăgostiţi de ortodoxie din inimă, iar in minte să fim patrunşi de valoarea ortodoxiei comparativ cu celelalte învăţături de credinţă.
Un exemplu sugestiv în acest sens ar fi cazul unui om care are de apărat ceva. Dacă ştie că posedă un mărgăritar de mare preţ, pe care nu-l va mai găsi în altă parte, se va lupta să-l apere cu preţul vieţii şi nu îl va schimba cu voia lui pentru nimic în lume. Dacă însă crede că posedă ceva fără valoare deosebită şi râvna lui de apărător va fi mai mică şi cu uşurinţă îl va schimba pe altceva.
Iată de ce este foarte important să înţelegem cât se poate de bine învăţătura ortodoxă, dar nu prezentata singură, ca de obicei, ci în diferenţiere cu altele. Mai mult, trebuie să ştim prin ce este superioară altora, ca sa o preţuim la adevarata valoare. Aşa cum bijutierii învaţă şi cum să separe falsurile de aurul adevărat, şi ortodocşii trebuie să ştie cum îşi ascund ceilalţi falsurile lor şi ce consecinţe au diferenţele de fond din spatele aparenţelor ce ni se par tolerabile.
Dacă pentru orice abatere de la dreapta credinţă se pierde harul, iar fără el nu este mântuire, înseamnă că nu pot fi acceptate diferenţele, oricât de mici ar fi ele.
Acestei necesităţi încearcă să îi răspundă acest mic catehism de credinţă ortodoxă. Nu prezintă lucrurile academic, nu este plin de citate. Ortodoxia nu s-a răspândit numai cu Biblia în mână, ci şi de la gură la gură. Deci nu se putea baza numai pe citate, ci pe mărturisirea unei convingeri la care s-a ajuns cu timpul prin lecturi, prin rugăciune, prin experienţă proprie. Este ca o povestire a ceea ce ar trebui să rămână dupa citirea Sfinţilor Părinţi. Nu se găseşte totul la unul singur. Ceva de la unul, ceva de la altul, dar totdeauna din filonul nepreţuit al ortodoxiei.
Coborând la origini, căutând să rămâna în duhul Sfinţilor Părinţi, acest mic catehism se distanţează pe ici, pe colo de marile catehisme din ultimele veacuri, care au fost atinse în învăţătura lor de influenţe străine ortodoxiei, în primul rând din partea scolasticii apusene.
Dacă titlul acestei introduceri este o întrebare, răspunsul este: ortodoxia este ceea ce avem de apărat. Învăţătura ei ne-a fost lăsată de Dumenzeu spre păstrare şi mărturisire, cu gura şi cu viaţa, nu spre negociere. Principalul merit al ortodoxiei constă în faptul că a fost conservatoare. Cu toate conotaţiile negative ale acestui cuvânt în contemporaneitate, trebuie să rămânem aşa, ca să nu-L pierdem pe Hristos o dată cu schimbarea învăţăturilor Lui.
Cunoştinţe minim necesare în lumina învăţăturilor Sfinţilor Părinţi
Dumnezeu a creat oamenii fiinţe înţelegătoare pentru a se face cunoscut lor. Dar Dumnezeu este altceva (numai duh) şi altfel decât tot ce se află în creaţie: este Sfânta Treime, adica Unul în trei Persoane dumnezeieşti. Omul nu ar fi putut ajunge să-L cunoască pe Dumnezeu prin simţuri şi nici să-L înţeleagă cu raţiunea. De aceea a fost necesar ca chiar Dumnezeu să se descopere oamenilor.
Revelaţia dumnezeiască i-a fost făcută direct lui Adam, dar după ce oamenii au ajuns să aibă doar amintiri deformate despre ea, revelaţia a fost împrospătată direct prin proroci, iar în final din nou direct prin întruparea Fiului lui Dumnezeu, venit să trăiască pentru o vreme ca om printre oameni. Sub insuflare dumnezeiască, ucenicii Săi numiţi apostoli, urmaşii acestora şi alţi sfinţi au propovăduit până în zilele noastre cele revelate de sus cu privire la însuşirile lui Dumnezeu, voia Sa, lucrările, poruncile şi planurile Sale.
Credinţa este primirea neconditionată a revelaţiei directe a lui Dumnezeu şi a celei indirecte prin oameni aleşi de El. Fiind dumnezeiască, trebuie primită şi cu supunere şi nu s-ar fi cuvenit oamenilor să schimbe ceva din ea. Astfel, credinţa întreagă, fără să fi fost numită şi simţită aşa, ar fi apărut ca o singură mare dogmă.
Dar nesupunerea şi mândria oamenilor au mers pana acolo, încât au corectat unele din învăţăturile primite. Cei rămaşi în ascultarea de cele descoperite de sus au fost obligaţi să răspundă acestei provocări. Pentru dezbaterea controverselor ivite reprezentanţi din toată lumea ai părţilor în conflict s-au întrunit în adunări numite sinoade ecumenice. Cum lumea creştină era la început cuprinsă în hotarele Imperiului Bizantin, ele au fost convocate prin porunca împăraţilor bizantini din acele vremuri.
Pentru apărarea dreptei credinţe, cu prilejul sinoadelor ecumenice au fost formulate adevărurile de credinţă cu privire la fiecare problema în litigiu. Semnate de împăraţi, dar mai ales acceptate de toata creştinătatea, aceste rezoluţii sinodale au devenit dogme de credinţă.
Credinţa ortodoxă recunoaşte şapte sinoade ecumenice.
Sinodul I de la Niceea (325 d. Hr.) a fost convocat în principal ca să combată învăţătura greşită a lui Arie cu privire la Fiul lui Dumnezeu, dar a lăsat şi alte canoane importante, printre care modul de stabilire a datei Sfintelor Paşti.
Sinodul al II-lea de la Constantinopol (381 d. Hr.) a combătut rătăcirea lui Macedonie cu privire la Duhul Sfânt.
Sinodul al III-lea de la Efes (431 d. Hr.) a combătut învăţătura eronată a lui Nestorie despre persoana lui Iisus.
Sinodul al IV-lea de la Calcedon (451 d. Hr.) a combatut monofizismul lui Eutihie, altă învăţătură greşită despre persoana lui Iisus.
Sinodul al V-lea de la Constantinopol (533 d. Hr.) a combătut rătăcirile dogmatice ale lui Origen, Didim, Theodoret de Cyr, Theodor de Mopsuestia şi alţii.
Sinodul al VI-lea de la Constantinopol (681 d. Hr.) a combătut monotelismul şi monergismul, ca forme ascunse de monofizism.
Sinodul al VII-lea de la Niceea (787 d. Hr.) a combatut iconoclasmul.
Aceste şapte sinoade ecumenice sunt cei şapte stâlpi ai Bisericii Ortodoxe la care s-a referit în Sfânta Scriptură un autor inspirat de Duhul Sfânt: " Intelepciunea şi-a zidit casă rezemată pe şapte stâlpi."
Biserica Ortodoxă nu recunoaşte ca ecumenice decat aceste şapte sinoade, spre deosebire de romano-catolici care au până în zilele noastre câteva zeci de sinoade numite ecumenice, deşi nu au mai participat la ele şi Bisericile Răsăritene. În 842 d. Hr. a avut loc un sinod care a reafirmat toate dogmele celor şapte sinoade anterioare numite ecumenice, fiind numit Sinodul Ortodoxiei.
Dacă nu ar fi apărut atâtea învăţături greşite care trebuiau combătute, Sfinţii Părinţi, din smerenie, nu s-ar fi aplecat cu mintea asupra acestor taine şi credinţa din toata inima ar fi fost mult mai simplă.
Drept pildă avem exemplul a trei bătrâni care mult timp au trăit singuri pe o insulă pustie. Toate cunoştinţele lor teologice se rezumau la faptul că în Dumnezeu sunt trei persoane. Ca urmare, toata rugăciunea lor către Dumnezeu se rezuma la urmatoarele cuvinte: "Voi Trei, noi trei, miluiţi-ne pe noi!". Rânduiala lui Dumnezeu a facut să ajungă pe această insulă şi un grup de teologi învăţaţi. În timpul scurt petrecut împreună au încercat să-i înveţe pe bătrâni şi altă rugăciune mai completă. Când la plecare s-au îndepărtat puţin de ţărm, cu spaimă i-au vazut pe cei trei bătrâni venind dupa ei mergand pe apă, ca să le ceară să le mai spună o dată ceea ce îi învăţaseră, căci uitaseră. În faţa unei asemenea minuni, care vorbea despre înălţimea la care se ridicaseră cei trei bătrâni prin simplitatea lor, le-au spus, bineînţeles, să continue aşa cum s-au rugat şi până atunci.
Sursa: VADEMECUM CREŞTIN ORTODOX
Cunoştinţe minim necesare în lumina învăţăturilor Sfinţilor Părinţi
O parte din revelaţia dumnezeiască făcută oamenilor a fost scrisă. Ea se numeşte Sfânta Scriptură sau Biblia şi are două părţi: Vechiul Testament şi Noul Testament.
Pentateuhul sau cele cinci cărţi scrise de Moise: Facerea, Ieşirea, Leviticul, Numerii şi Deuteronomul;
2 cărţi istorice înainte de regat: Iosua şi Judecători;
13 cărţi istorice după regat: Regi (4), Paralipomena (2), Ezdra(3), Neemia şi Macabei(3);
5 cărţi ale profeţilor: Isaia, Ieremia, Plângerile lui Ieremia, Iezechiel şi Daniel;
12 cărţi ale prorocilor: Osea, Ioil, Amos, Avdie, Iona, Miheia, Naum, Avacum, Sofonie, Agheu, Zaharia şi Maleahi;
Psalmii lui David sau Psaltirea;
4 cărţi atribuite lui Solomon: Cântarea cântărilor, Proverbe, Eclesiastul şi Înţelepciunea lui Solomon;
8 cărţi cu diferite istorii: Rut, Estera, Iov, Tobit, Iudita, Susana, Bel şi balaurul, Cântarea celor trei tineri;
4 diverse alte cărţi: Înţelepciunea lui Iisus fiul lui Sirah sau Eclesiasticul, Baruh, Scrisoarea lui Ieremia, Rugăciunea regelui Manase.
4 Evanghelii, scrise de Matei, Marcu, Luca şi Ioan;
Faptele Apostolilor;
14 epistole ale Sfântului Apostol Pavel către: Corinteni (2), Tesalonicieni (2), Timotei (2), Romani, Galateni, Efeseni, Filipeni, Coloseni, Evrei, Tit şi Filimon;
3 epistole ale Sfântului Apostol Ioan;
Apocalipsa scrisă de Sfântul Apostol Ioan.
Sursa: VADEMECUM CREŞTIN ORTODOX
Cunoştinte minim necesare în lumina învăţăturilor Sfinţilor Părinţi
Ca istorie, Sfânta Tradiţie este, aşadar, mai veche decât Sfânta Scriptură. Este şi mult mai cuprinzătoare. Dacă ne referim numai la învăţăturile date direct de către Mântuitorul, este evident că în cei peste trei ani de propovăduire a spus mai multe şi a facut mai multe decât sunt consemnate în Sfânta Scriptură. La sfârşitul Evangheliei scrise de el, Sfântul Apostol Ioan chiar menţionează: "Dar sunt şi alte multe lucruri pe care le-a facut Iisus şi care, dacă s-ar fi scris cu de-amănuntul, cred că lumea aceasta n-ar cuprinde cărţile ce s-ar fi scris" (Ioan, 21, 25).
Evangheliile nu au reţinut aproape nimic din îndrumările pe care Hristos nu se poate sa nu le fi lăsat pentru aspectele practice din viitoarea Sa Biserică, de aceea predania Sfinţilor Apostoli şi a ucenicilor lor de la începutul creştinismului este de neînlocuit.
Sfântul Apostol Pavel s-a referit în epistolele sale insistent asupra acestor lucruri: "Cele ce aţi învăţat şi aţi primit şi aţi auzit şi aţi văzut la mine, acestea să le faceţi, şi Dumnezeul păcii va fi cu voi" (Filipeni 4,9) sau " Deci, dar, fraţilor, staţi neclintiţi şi ţineţi predaniile pe care le-aţi învăţat, fie prin cuvânt, fie prin epistola noastră" (II Tesalonicieni 2, 15).
Întrucăt numai Bisericii i s-a dat tâlcuirea Scripturilor, Sfânta Tradiţie este esenţială în înţelegerea Sfintei Scripturi. Ea a cunoscut iniţial un proces de îmbogăţire, prin opera Sfinţilor Părinţi ai Bisericii, care, insuflaţi de Duhul Sfânt, au tâlcuit în duh ortodox unele lucruri mai grele sau unele învăţături descrise sumar în Sfânta Scriptură şi au detaliat ritualul după încetarea persecuţiei împotriva Bisericii.
Ca importanţă, Sfânta Scriptură şi Sfânta Tradiţie sunt egale. Cât de sărăcită ar fi şi cât de greu s-ar face propăşirea în viaţa duhovnicească fără învăţăturile din Pateric, din Filocalie şi din celelalte scrieri ale Sfinţilor Părinţi!
Protestantii au ajuns sa nege total Sfânta Tradiţie, recunoscând numai Sfânta Scriptură: "Sola Scriptura" ! Şi tradiţia are un început, de aceea trebuie spus că, de fapt, ei au creat o nouă tradiţie. În loc sa creadă în Sfânta Tradiţie instituită de Sfinţii Apostoli şi marii Sfinţi Părinţi ai Bisericii, ei preferă să primească noua tradiţie care începe cu Luther. Sigur că Duhul Sfânt lucrează şi astăzi şi poate insufla pe cei ce se fac locaş al Lui, dar inspiraţia lor nu va fi potrivnică învăţăturilor pe care tot Duhul Sfant le-a insuflat sfinţilor de mai înainte. A corecta lucrarea anterioară a sfinţilor este o hulă la adresa lui Dumnezeu, căci echivalează cu a o declara greşită. Lipsindu-se de tâlcuirile unor probleme mai grele făcute de Sfinţii Părinţi insuflaţi de Dumnezeu şi confirmaţi de El în multe feluri, în mod inevitabil fondatorii protestantismului au rătăcit calea când fiecare şi-a putut da cu părerea după mintea lui. Adăugându-se şi obiceiul de a trunchia citatele extrase din Sfânta Scriptură, ieşind din context, au pierdut duhul întregului şi orice posibilitate de autocorectare, iar rătăcirea a devenit totală.
A nu crede în Sfânta Tradiţie înseamnă a nu crede în Biserică, iar, în afara Bisericii, chiar Sfânta Scriptură afirmă că nu este mântuire. Sfânta Scriptură şi Sfânta Tradiţie sunt inspirate de Duhul Sfânt. Inspiraţia lor nu înseamnă că Duhul Sfânt a dictat cuvânt cu cuvânt oamenilor aleşi cele tainice, ei fiind doar instrumente de consemnare. Insuflarea se face prezentă ca intuiţie direct în minte, şi în faţa celui astfel inspirat stă problema de a întelege raţional cele întâmplate, de a da un sens raţional lucrurilor şi de a le exprima pe înţelesul lui şi al altora.
Sursa: VADEMECUM CREŞTIN ORTODOX
Cunoştinţe minim necesare în lumina învăţăturilor Sfinţilor Părinţi
Crezul este o mărturisire de credinţă rezumată pe care s-ar cuveni să o ştie pe de rost tot creştinul care se numeşte ortodox.
Aparţine Sfintei Tradiţii, de aceea, în timp, a cunoscut mai multe variante înaintea celei actuale care are aprobare sinodală. A circulat mai întâi o mărturisire de credinţă ortodoxă numită Simbolul Sfinţilor Apostoli, nu pentru că ar fi fost formulată chiar de către ei, ci pentru că a apărut în Biserica vremurilor apostolice, ca o fixare a ceea ce nu trebuia să se uite din ce lăsaseră prin viu grai Sfinţii Apostoli. Sfântul Athanasie cel Mare, valorificând această formă mai veche, a facut-o mai explicită pentru controversa cu Arie, lăsându-ne varianta numită Simbolul athanasian.
Forma actuală, singura folosită în Biserica Ortodoxă, a fost definitivată la primele două sinoade ecumenice. Acest text canonic în Biserica ortodoxă este următorul:
1. Cred întru Unul Dumnezeu, Tatăl Atotţiitorul, Făcătorul cerului şi al pământului, văzutelor tuturor şi nevăzutelor.
2. Şi întru Unul Domn Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Unul-Născut, Care din Tatăl S-a născut, mai înainte de toţi vecii.
3. Lumină din Lumină, Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat, născut, nu făcut, Cel de o fiinţă cu Tatăl, prin Care toate s-au făcut.
4. Care pentru noi oamenii şi pentru a noastră mântuire S-a pogorât din ceruri şi S-a întrupat de la Duhul Sfânt şi din Maria Fecioara şi S-a făcut om.
5. Şi S-a răstignit pentru noi în zilele lui Pilat din Pont, a pătimit şi S-a îngropat.
6. Şi a înviat a treia zi după Scripturi şi S-a suit la ceruri şi şade de-a dreapta Tatălui.
7. Şi iarăşi va să vină cu slavă, să judece viii şi morţii, a cărui Împărăţie nu va avea sfârşit.
8. Şi întru Duhul Sfânt, Domnul de viaţă Făcătorul, Care din Tatăl purcede, Cela ce împreună cu Tatăl şi cu Fiul este închinat şi slăvit, Care a grăit prin proroci.
9. Întru una Sfântă Sobornicească şi apostolească Biserică.
10. Mărturisesc un botez întru iertarea păcatelor.
11. Aştept învierea morţilor
12. Şi viaţa veacului ce va să fie. Amin!
Primele şapte articole, referitoare mai ales la Mântuitorul Hristos, au fost formulate de Sfinţii Părinţi adunaţi în Sinodul de la Niceea (325) ca să combată arianismul, care tăgăduia dumnezeirea Fiului. Ultimele cinci articole au fost adăugate la Sinodul de la Constantinopol (381), la care Sfinţii Părinţi s-au reunit ca să-i combată pe luptătorii împotriva Sfântului Duh (pnevmatomahii). Toate sinoadele ecumenice următoare au confirmat acest text şi au interzis orice schimbare, adăugare sau eliminare din text, dând anatema asupra celor care ar întrăzni să facă aşa ceva.
Catolicii şi protestanţii se află sub această anatemă a Sfinţilor Părinţi reuniţi în sinoade ecumenice, căci au schimbat mărturisirea prin adăugarea lui Filioque la versetul 8. Prin această mărturisire greşită ei învaţă că Duhul Sfânt purcede nu numai de la Tatăl, cum ne-a spus Hristos, ci şi de la Fiul. Consecinţele acestei modificări vor fi discutate la locul potrivit.
Sursa: VADEMECUM CREŞTIN ORTODOXCunoştinţe minim necesare în lumina învăţăturilor Sfinţilor Părinţi
Mai multe articole..
Pagina 1 din 2
Meniu
Proiecte susţinute
Promo
Resurse folositoare
Campanii susţinute
Link-uri utile
Calendar
Umanitare
