În urmă cu patru ani, în Târgu-Mureş, oraşul atât de greu încercat de ciocnirile interetnice din martie ’90, câţiva politicieni populişti puneau la cale o farsă pe cât de cinică, pe atât de periculoasă: schimbarea numelui străzii Călăraşilor – corpul de armată decimat în 1877 în luptele pentru independenţa României – cu cel de Lajos Kossuth, personajul care a girat politic, militar şi moral, în anii 1848-1849, etnocidul românilor transilvăneni. Întreaga „manoperă” fusese orchestrată de catre consilierii municipali ai UDMR, în ciuda avizului negativ al Comisiei Judeţene de Atribuiri de Denumiri din cadrul Instituţiei Prefectului. Specialiştii acesteia au argumentat zadarnic că denumirea în Târgu-Mureş a unei străzi care să poarte numele lui Kossuth reprezintă o provocare şi o umilire pe cât de inutilă, pe atât de primejdioasă a populaţiei româneşti. Proiectul însă a fost introdus şi votat în regim de urgenţă, profitându-se de majoritatea pe care şi-au asigurat-o consilierii UDMR cu sprijinul a doi consilieri ai PD!

Documente de stare civilă emise pe o adresă inexistentă!
Hotărârea nr. 255 din octombrie 2005 a Consiliului Local municipal a fost atacată în justiţie şi suspendată de Tribunalul Mureş ca ilegală şi abuzivă. Însă, în dispreţul legii, sentinţa nu a fost pusă în executare de către primarul municipiului, dr. Dorin Florea, asupra căruia s-au exercitat presiuni politice şi administrative imense. Ceea ce a produs derută în rândul autorităţilor locale: persoanele neavizate au trimis hotărârea Consiliului Local municipal (deşi ea fusese suspendată de justiţie!) Ministerului de Interne, care a retrimis-o Serviciului Comunitar de Evidenţă a persoanelor din judeţul Mureş! Consecinţa a fost că locuitorii străzii Călăraşilor au început să primească nu numai acte fiscale, dar şi documente de stare civilă pe adresa... strada Lajos Kossuth, stradă care, de fapt, nici nu exista! Nici vechiul prefect, Ciprian Dobre, aservit politic coaliţiei PNL–UDMR (fostul înalt funcţionar „independent” a devenit acum deputat PNL!), nu a avut vreo reacţie, deşi instituţia prefectului are prevăzut printre competenţe verificarea legalităţii actelor administrative emise de autorităţile publice locale.

Circul juridic continuă
A urmat un calvar procesual, peste trei ani de hărţuieli, timp în care procesul s-a plimbat între Tribunal, Curtea de Apel Mureş şi retur pentru că prima sentinţă de suspendare a deciziei dată de Tribunal a fost casată din motive de formă. Reclamanţii, în acest carusel juridic, au fost Asociaţia Culturală Avram Iancu, Uniunea Vatra Românească, filiala Mureş a PRM şi consilierul municipal Ioan Sita, reprezentaţi, pro bono, de av. prof. dr. Ioan Sabău-Pop. Pârâtul, Consiliului Local al municipiului Târgu-Mureş, a fost apărat de deputatul UDMR Károly Kerekes, care a folosit toate tertipurile – invocări de excepţii imaginare, încercări de a scoate primăria din cauză, ca neavând calitate procesuală, fără succes însă. La 28 noiembrie 2008, în urma dezbaterii pe fond în care s-au adus argumente juridice pertinente din legislaţia română şi europeană, precum şi argumentele istorice irefutabile, Tribunalul Mureş, prin Sentinţa 809, a dispus pentru a doua oară anularea Hotărârii nr. 255 din 10 octombrie 2005 a Consiliului Local. Dincolo de repararea unor ilegalităţi, decizia Tribunalului a făcut dreptate, în primul rând, memoriei celor care în urmă cu mai bine de un secol şi jumătate au pierit în împrejurări tragice. Circul juridic însă continuă. Deşi majoritatea actualilor consilieri locali s-au lămurit despre „greşeala” făcută de fostul Consiliu Local şi nu doresc să se conteste sentinţa, deputatul/avocat Károly Kerekes a făcut, conform informaţiilor pe care le deţinem, apel la Curtea de Apel Mureş, deşi nu era împuternicit...

Istoria, între tragedie şi farsă
Ce se întâmplă acum la Târgu-Mureş este o ilustrare perfectă a constatării amare a marelui filosof german Hegel: „Istoria tinde să se repete. Prima oară ca tragedie, apoi ca farsă...” Se ştie că în urmă cu 160 de ani, cu prilejul Revoluţiei Ungare din 1848, în Transilvania a avut loc împotriva românilor un masacru sângeros, un adevărat etnocid. Peste 230 de sate locuite de români au fost incendiate, bărbaţi, femei, bătrâni şi copii, aproape 40.000 de suflete, au fost împuşcaţi, spintecaţi, spânzuraţi.
Peste nici un secol, în toamna lui 1940, în partea de Transilvanie care fusese făcută cadou Ungariei de către Germania nazistă şi Italia fascistă, prin Dictatul de la Viena, tragedia Istoriei s-a repetat: peste 1.100 de români, civili fără apărare, au fost ucişi de armata ungară horthystă în primele două săptămâni după ocupaţie. Alte orori au avut loc câţiva ani mai târziu, în toamna lui 1944, la Moisei şi Sărmaş. Apoi, în 1999, exact ca în aforismul lui Hegel, Istoria s-a repetat, de data asta însă ca farsă: la iniţiativa cinică a consilierilor locali ai UDMR – sprijiniţi de câţiva consilieri ai PNŢCD – unii oportunişti, alţii ignoranţi -, o stradă din Târgu-Mureş a primit numele lui Kós Károly. O acţiune politică perversă: Kós, altfel un arhitect şi grafician remarcabil, dar ale cărui antiromânism şi antisemitism manifestate în timpul ocupaţiei Transilvaniei de Nord erau de notorietate, fusese decorat de însuşi Horthy cu cea mai înaltă distincţie ungară, Nemzetvédelmi Kereszt (Crucea Apărării Naţionale) pentru că „a luptat cu credinţă - şi cu riscul vieţii - în teritoriile smulse împotriva forţelor străine”. Adică împotriva României! Acum, după un deceniu, farsa se repetă din nou... Dar, dincolo de atentatul la istoria poporului român, schimbarea denumirii străzii Călăraşi în Kossuth reprezintă o gravă greşeală politică.

Lajos Kossuth, autorul moral al etnocidului românilor
Cine a fost, de fapt, Lajos Kossuth, dincolo de imaginea romantică cultivată de generaţii în minţile maghiarilor de rând? A fost, fără îndoială, un publicist talentat, bun orator, agitator politic şi patriot ungur. Exclusiv ungur, chiar dacă el însuşi era slovac de origine. De aceea, idealurile mişcării revoluţionare de la 1848, al cărei conducător a ajuns la un moment dat, au fost generoase doar pentru naţiunea în care se asimilase. Ajuns guvernator al Ungariei, Kossuth a refuzat, cu îndârjire, tuturor celorlalte naţionalităţi: români, saşi, slovaci, sârbi şi croaţi, trăitoare în Imperiul Habsburgic, orice drept privind propria identitate naţională. Din mulţimea de argumente istorice, morale şi politice care există împotriva atribuirii numelui de Lajos Kossuth unei străzi în Târgu-Mureş, am ales doar şapte:

„Mai mult de o naţiune aici nu este”
Kossuth nu a recunoscut nici un drept românilor din Transilvania şi Ungaria în afara „dreptului” de a se dizolva în naţiunea ungară. În articolele de fond, pe care le scrie în ziarul Pesti Hirlap, consideră că primul obiectiv care trebuie realizat este „uniunea” Transilvaniei – până atunci autonomă - cu Ungaria, ca o „condiţie a extinderii şi dezvoltării naţiunii ungare”. Pentru el, faptul că românii constituiau populaţia majoritară a Transilvaniei constituia un element insignifiant. Kossuth preconiza să le ia românilor, dar şi sârbilor, croaţilor, slovacilor şi saşilor, ceea ce aproape un mileniu de teroare nu reuşise să le ia: identitatea naţională. „Eu niciodată, dar niciodată, sub sfânta coroană maghiară, altă naţiune sau naţionalitate decât cea maghiară nu voi recunoaşte. Ştiu că sunt oameni care vorbesc altă limbă, dar mai mult de o naţiune aici nu este.” (Magyarország története, VI/1, Budapest, 1979, p.164)

„De va fi nevoie, sabia va tranşa chestiunea”
Kossuth, în calitate de conducător al Revoluţiei ungare de la 1848, a fost categoric împotriva oricărei emancipări naţionale a românilor. După el, condiţia de a li se crea o situaţie socială şi economică acceptabilă românilor era ca aceştia să înceteze a se considera o naţiune aparte şi de a se dizolva în naţiunea maghiară. Kossuth declara într-un discurs ţinut în Dieta de la Pozsony (Bratislava): „Dorinţa românilor de a se bucura de o existenţă politică naţională deosebită este irealizabilă, deoarece ea ar duce la distrugerea unităţii statului ungar. (...) De va fi nevoie, sabia va tranşa chestiunea.” (George Bariţ, Părţi alese din istoria Transilvaniei, II, Sibiu, 1890–1891, p. 755–797). Kossuth a şi pus în practică acest veritabil şantaj politic, bazat pe superioritatea militară, tratându-i pe români cu dispreţ şi intoleranţă nelimitate. Rămâne ca un document de referinţă Proclamaţia din 10 octombrie 1848, dată la Pesta, prin care îi soma, în termeni ultimativi şi injurioşi, pe români – numindu-i „gunoaie ingrate” - să revină la „ordine şi supunere legală” – adică să accepte unirea Transilvaniei cu Ungaria şi să renunţe la recunoaşterea lor ca naţiune -, altfel vor fi „exterminaţi de unguri şi secui”.

„Hoardă mai josnică decât vita”
O altă proclamaţie a lui Kossuth, cea din 22 decembrie 1848, prefigurează violenţa la care s-a recurs împotriva românilor în prima jumătate a anului 1849, când Transilvania a fost recucerită de trupele guvernului ungar. Ea  vorbeşte de la sine despre orbirea politică care îl caracteriza pe conducătorul Revoluţiei ungare: „Plin de injurii la adresa lor, numindu-i «mercenari plătiţi», «hoardă mai josnică decât vita», «bandiţi valahi», Kossuth îndeamnă pur şi simplu la exterminarea românilor şi a tuturor duşmanilor.” (Liviu Maior, 1848 – 1849, Românii şi ungurii în revoluţie, Ed. Enciclopedică, Bucureşti, 1998, p. 378)

În doar patru luni, peste 6.000 de români au fost asasinaţi
Kossuth a autorizat instaurarea unui regim de teroare în Transilvania, prin numirea în funcţia de comisar civil pentru Transilvania a lui László Csányi. Acesta era un intim al său, care îi ura visceral pe români şi care a înfiinţat şi a asmuţit împotriva lor tribunalele militare -„tribunalele de sânge” - şi a transformat gărzile naţionale ungare în „echipe de vânătoare”, care au masacrat femei, copii şi bătrâni fără apărare. În ciuda protestelor şi a cererilor insistente ale generalului Bem, scârbit de nesfârşitele atrocităţi, Kossuth a refuzat să-l retragă pe acest călău paranoic. Rezultatul a fost înspăimântător: în doar patru luni, peste 6.000 de români civili au fost asasinaţi. Numai în judeţele Mureş şi Târnave, mai mult de 40 de comune au fost mistuite de foc. „Echipele de vânători”, conduse de secuii Jenei, Szabó, Zajzon şi Kovács, au măcelărit sute de români din comunele Hodac, Ibăneşti, Ruşii Munţi, Morăreni, Dumbrava, Monor, Iclandul Mare şi Mic, Sâncraiul de Mureş, Nazna, Sângerul de Câmpie şi Petelea. „Şirul martirilor români maltrataţi sau executaţi în anii 1848-1849 este nesfârşit. Numai în Tg.–Mureş au fost omorâţi peste 100 de români.” (Traian Popa, Monografia oraşului Târgu–Mureş 1932 p. 186).
Kossuth i-a urmărit cu o duşmănie neîmpăcată nu numai pe români, ci şi pe saşii transilvăneni, pentru că s-ar fi opus „luptei pentru libertatea maghiară”, când, de fapt, ei nu luptau decât pentru propria lor libertate. Într-o scrisoare adresată la 17 martie 1849 generalului polonez Bem, comandantul armatei ungare în Transilvania, îi scrie cu ocazia cuceririi Sibiului de către armata rusească: „(...) să-i arestaţi pe cei mai de seamă conducători ai răzmeriţei săseşti, predându-i comisarului guvernamental László Csányi, iar acesta să-i ţină ostatici şi să-i execute la cea mai mică opoziţie din partea populaţiei săseşti şi dacă ruşii nu se vor retrage neîntârziat din ţară”.
Astfel, împuternicit de Kossuth, Csányi va ordona împuşcarea cărturarului Stephan Ludwig Roth la 11 mai 1849. (Otto Folberth, Der Prozess Stephan Ludwig Roth Graz-Köln, 1959).

Kossuth, aşa cum reiese din corespondenţa sa, a solicitat Franţei şi Angliei (cărora le cerea să sprijine Revoluţia Ungară) să împiedice avântul mişcării de eliberare din Principatele Române. El îşi justifica cu cinism cererea astfel: „Schimbarea situaţiei în Principate ar produce un efect moral incalculabil asupra românilor din Ungaria”. (Milton G. Lehrer, Ardealul, pământ românesc. Problema Ardealului văzută de un american. Cluj-Napoca, 1991, p. 218.)

Un genocid al românilor
Kossuth a girat, politic şi militar, etnocidul care a provocat rănile nevindecabile pe care memoria colectivă a generaţiilor de români ardeleni nu le poate uita. În perioada în care el a condus guvernul revoluţionar ungar, 236 din cele circa 2.400 de sate locuite de românii din Transilvania, Banat, Bihor şi Maramureş au fost jefuite şi arse. În fiecare sat românesc au fost ucişi între 10 şi 20 de oameni, în total în jur de 30.000, adică de trei ori mai mulţi civili decât românii căzuţi pe câmpul de bătaie! Ceea ce atestă afirmaţiile acelor istorici care arată că, în anii 1848–1849, în Ardeal a avut loc un genocid al românilor. Cifra teribilă de 40.000 de morţi, calculată de un martor din acele vremi, mitropolitul Şaguna (Ioan Lupaş, Mitropolitul Andrei Şaguna. Monografie istorică, ediţia a II-a. Sibiu, 1911, p. 66.), este confirmată în fascicula a 2-a a lucrării „Die Romänen der oesterreichischen Monarchie” Wien, Druck from Karl Gerold et Sohn, 1850, p.231. Acestea nu sunt speculaţii, ci fapte, atestate riguros de istorici. Nu-i aşa că merită să existe, în Târgu-Mureş, o stradă care să  poarte numele de Kossuth care să-i perpetueze amintirea?
Deocamdată ea nu există decât pe panoul cu harta municipiului situat în faţa primăriei...

Dorin Suciu
Sursa: www.gardianul.ro

 

Introducerea cip-urilor este, fără îndoială, un scandal. Ceea ce se întîmplă acum în România, s-a întîmplat ceva mai devreme în Rusia, iar şi mai devreme în SUA, Grecia şi alte state occidentale. În toate aceste cazuri revolta nu trebuie privită ca pe o reacţie provenită pe fondul unui fanatism religios, aşa cum încearcă să o sucească unele glasuri din presă, ci, mai întîi de toate, ca o reacţie de apărare împotriva unei înregimentări forţate într-un sistem de supraveghere suspect.

De la bun început, motivaţia oficială a introducerii cip-urilor este falsă şi neconstituţională. Chipurile e nevoie de cip-uri pentru o luptă mai eficientă împotriva criminalităţii. Acest lucru îl afirmă oficiali din sistemul de securitate al statului care ştiu mai bine ca oricine că toţi criminalii au deja datele personale înmagazinate în bazele ministerelor de profil. A aplica aceste cip-uri unor persoane fără antecedente penale, cu scopul declarat de prevenire a infracţiunilor, echivalează cu suspectarea lor de intenţii sau amestecuri criminale. Acest lucru încalcă prezumţia de nevinovăţie şi o grămadă de alte drepturi şi libertăţi pe care Constituţia României le garantează cetăţenilor.

Recurgerea la cip-uri din partea statului este o înjosire a demnităţii umane, iar în sens invers, acceptarea acestor cip-uri de către cetăţeni este o robie de bună voie. Dacă în antichitate robilor li se aplicau inele în nări şi urechi, lanţuri cu plăcuţe sau tatuaje pe care era înscris numele stăpînului, acum aceste ştampile ale robiei vor fi cip-urile obligatorii. Iată de ce unii oameni din Biserică afirmă că acceptarea cip-urilor poate fi văzută ca o lepădare de Hristos, prin care trebuie să înţelegem renunţarea de bună voie la libertatea oferită prin jertfa crucii, pentru a ne robi unui sistem străin de scopul mîntuirii şi al împlinirii binelui pe pămînt.

Desigur, este prematur să spunem că cineva care are un act de identitate, un carnet de şoferie sau un card bancar cu cip s-a şi lepădat de Hristos. Însă în mod cert unul ca acesta s-a lepădat de o parte a libertăţii sale. Este ca şi cum ai urca într-un tren care nu ştii încotro merge, pentru a te feri de frig sau de ploaie.

Lepădînd la o parte orice panică şi tulburare, care nu fac cinste creştinilor, refuzul în masă a acestor experimente pe care Guvernul României le aplică în serie (vezi vaccinarea cu Gardasil), este un gest firesc de manifestare a libertăţii de opinie şi de acţiune în perfectă armonie cu Constituţia României.

Sursa: http://savatie.wordpress.com/2009/01/15/scandalul-cip-urilor/

Păstorul cel bun îşi pune viaţa pentru oile sale. Iar cel plătit, care nu este păstor adevărat, şi nu îl doare inima de oi, când vede lupul venind, lasă oile şi fuge, iar lupul răpeşte şi risipeşte oile. Dar pe lângă păstorul cel bun şi năimitul la turmă se mai găseşte şi lupul în haină de păstor. Sfântul Apostol Pavel îşi avertiza fiii duhovniceşti că vor intra între ei lupi îngrozitori ce vor rupe din turmă, şi că dintre ei, chiar, se vor ridica asemenea (ne)oameni. Dar prin ce spun Sfintele Scripturi că lucrează şi se cunosc aceşti lupi răpitori? Prin aceea că vor grăi învăţături răstălmăcite, ca să ducă în înşelare pe creştini. Deci, prin cuvântul Scripturii – care este absolut pentru orice creştin (1) - vedem că lupi îngrozitori sunt numiţi cei care învaţă poporul creştin o aşa-zisă învăţătură a lui Hristos care de fapt e răstălmăcire. Şi ce trebuie să facă păstorul cel bun când vede aceşti lupi? Dacă fuge, este năimit şi nu păstor. Dacă se alătură lor, este fie lup ca şi ei, fie şacalul ce urmează lupii. Dacă este păstor adevărat, luptă pentru a-şi apăra oile, chiar cu preţul vieţii. Nu este uşor, dar nici nu este altă cale, dacă vrei să te numeri cu păstorii cei buni.

Dar cine sunt păstorii Turmei lui Hristos? Desigur, episcopii şi locotenenţii lor, adică preoţii. Aceştia sunt primii care au misiunea sfântă de a apăra Dreapta-credinţă, dacă au iubire de oameni şi frică sau iubire de Dumnezeu. Aceasta ştiind, că fără Dreapta-credinţă nu este mântuire, căci altfel Hristos s-a răstignit degeaba şi suntem mai de plâns decât toţi oamenii, chinuindu-ne fără rost. De ce s-ar fi răstignit Hristos, de ce ar fi răbdat atâtea chinuri, de ce ne-ar fi învăţat atâtea, dacă ne putem mântui şi fără El, fără Jertfa şi Învierea Lui, fără Cuvântul Lui? Dar Însuşi Hristos spune, că fără El nu putem nimic, deci nici vorbă de mântuire în afara Lui. Şi tot El spune că El e viţa, iar mlădiţele care se despart de el sunt aruncate afară. Şi iarăşi ne spune, tot El, că singur El este Calea, Adevărul şi Viaţa. Şi, încă odată, că la Tatăl nu ajungem decât – repet, decât – prin El. Iată deci că, după învăţătura lui Hristos, nu există mai multe credinţe care mântuiesc, ci doar cea lăsată Bisericii de Fiul lui Dumnezeu. De aceea preoţii şi episcopii, dacă iubesc pe oameni, sunt obligaţi să apere şi să vestească Învăţătura lui Hristos, fără de care toţi se osândesc pentru veşnicie. Doar auzind şi învăţând Credinţa lui Hristos omul poate, sprijinit de puterea harului lui Dumnezeu, să lupte cu minciuna, cu păcatele şi cu patimile, ca să câştige mântuirea, sfinţirea, îndumnezeirea. Deci, doar prin apărarea şi propovăduirea Dreptei-credinţe ne putem arăta păstori adevăraţi şi iubitori de oameni; iar nu prin acceptarea drept adevăr a învăţăturilor răstălmăcite.

Totuşi, în anume împrejurări, o înţeleaptă îngăduinţă poate fi bună. Sfântul Vasile cel Mare, după ce înfăţişează temeiul respingerii botezului ereticilor anti-trinitari, spune că poate fi, totuşi, primit, dacă prin aceasta sunt (re)aduşi la Biserică mulţi din cei înstrăinaţi. Părintele Dumitru Stăniloae, martir al prigoanei comuniste, a fost unul dintre cei care, pe asemenea temeiuri, a încercat sprijinirea unui ecumenism înţelept. Prin acest ecumenism Părintele înţelegea de fapt o lucrare de vestire a Credinţei lui Hristos între eterodocşi, în paralel cu o mai bună înţelegere a ideilor acestora, tot în scopul unei cât mai eficiente propovăduiri apostolice. Scrierile sale sunt pline de blânde însă limpezi observaţii asupra teologiilor eterodoxe, despărţind cu un discernământ plin de har ideile false de părţile păstrate din învăţătura Bisericii. Dar... pas cu pas, an după an, Părintele Dumitru Stăniloae a văzut că toate bunele sale intenţii sunt zădărnicite de o putere ascunsă, dar extrem de puternică: interesul lumesc. Şi, văzând cum lupta sa pentru un ecumenism ortodox este anulată, văzând cum politicianismul şi interesele lumeşti îngăduie unui alt ecumenism, anti-ortodox, să înlăture dialogul, a înţeles un lucru simplu, la fel de inacceptabil pentru lume ca şi ascultarea faţă de Iisus Hristos: ecumenismul este erezie, de fapt este pan-erezie. Şi s-a retras din aceste acţiuni în care făcea notă discordantă, în care era singurul care încerca, inutil, să păstreze o linie ortodoxă. A devenit mai tranşant, mai expeditiv în exprimări, sperând că poate aşa va putea să apere pe credincioşi de negura ce se ridica asupra Bisericii. A reuşit? Doar pentru unii. Mulţi alţii au fost înghiţiţi de rătăcirea ecumenistă, o rătăcire care încearcă să anuleze dreptul lui Hristos de a fi Calea, Adevărul şi Viaţa, sau a Bisericii lui Hristos de a fi păstrătoare a Adevărului. Cum s-a întâmplat cu ostenelile Părintelui Dumitru Stăniloae s-a întâmplat şi cu pogorămintele pe care Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române le-a făcut. În loc de a aduce pe eterodocşi la Biserică, au ajutat doar la înstrăinarea celor slabi în credinţă, la vulnerabilizarea lor în faţa atacurilor anti-ortodoxe.

Faţă de blândeţea, de multe ori aflată dincolo de hotarul fireştii răbdări, a Sfântului Sinod, religiile eterodoxe au răspuns cu o politică prozelitistă completă, extrem de bine organizată şi teribil de făţarnică. Chiar acţiunile prozelitiste desfăşurate în paralel cu acţiuni ecumeniste în care se vorbeşte şi se iau hotărâri împotriva prozelitismului (atenţie!) arată această făţărnicie. Ca să dăm o singură pildă, la Balamand s-a semnat atât de Vatican, cât şi de ortodocşi, condamnarea Uniaţiei din sec. XVIII şi încetarea oricărei lucrări din partea Catolicismului în această direcţie. Dar cea mai agresiv anti-ortodoxă grupare din România este tocmai cea a Ritului bizantin, aşa-zis „Greco-catolicism” (2). Mijloacele folosite de aceasta sunt cele bine cunoscute din arsenalul Opus Dei şi Inchiziţiei. Se ajunge până la o propagandă a urii neîncetată faţă de Ortodoxie, în faţa credincioşilor catolici de rit bizantin, combinată cu acuzaţii mass-media de lipsă de iubire din partea... Ortodoxiei! În faţa credincioşilor simpli se prezintă o istorie a României şi a Bisericii falsificată până la inimaginabil. Am avut prilejul să aud cum un ţăran din Apuseni îmi spunea convins „noi, Românii, am fost catolici până în sec. XVIII, când ne-a atras la Ortodoxie călugărul Sofronie, că aşa ne-a spus părintele nostru”!! Am putut auzi predici şi citi pe Internet declaraţii pline de ură faţă de Biserica Ortodoxă Română din partea unor clerici catolici de rit bizantin; dar tot pe aceştia i-am văzut şi auzit la televizor vorbind „plini de durere” despre „lipsa de iubire şi toleranţă” a ortodocşilor! Farse juridice numite „procese”, în care toate normele de drept românesc şi internaţional sunt răsucite în fel şi chip, măsuri administrative ilegale şi nenumărate alte procedee s-au folosit şi se folosesc de către „greco-catolici” pentru prigonirea ortodocşilor români. Totodată, tinerii promiţători din facultăţi şi chiar din seminarii sunt vizaţi de agenţii Vaticanului pentru burse în Apus, unde se urmăreşte să fie bine educaţi în spirit romano-catolic. Asemenea burse, ajutoare, excursii etc. sunt folosite şi pentru atragerea preoţilor sau episcopilor într-o direcţie cât mai ecumenistă în sensul depărtării lente, dar sigure, de adevărata teologie ortodoxă izvorâtă din scrierile si trăirea Sfinţilor Părinţi.

Rezultatul a zeci de ani de excesive pogorăminte a adus Biserica Ortodoxă Română în situaţia în care unii dintre păstori (mulţi chiar fără să conştientizeze) au ajuns în tragica postură de năimiţi sau lupi în piei de oaie (sau haine de păstor, în fine). Progrese către unitatea în Adevăr nu s-au făcut, dar mulţi acceptă astăzi şi o unitate în minciună, doar interesul să fie satisfăcut. S-a ajuns la contradicţii legale incredibile. Teoretic neascultarea faţă de ierarh este o abatere extrem de gravă, şi cu atât mai mult cea faţă de Biserică – fie privită ca Biserică locală, adică Sfântul Sinod, fie ca Biserica Universală, adică Sinoadele Ecumenice şi hotărârile unanime ale Ortodoxiei. Practic, prin acceptarea majorităţii „Tainelor” catolice – de pildă – s-a anulat valoarea ascultării. Dacă cei care nu ascultă de Sinoadele Ecumenice şi de Sfântul Sinod au „Taine valide” pe motiv că au ţinut cândva de Ortodoxie (acum vreo o mie de ani!), de ce nu ar avea „Taine valide” orice dizident faţă de Sfântul Sinod? Mai ales că abia s-a despărţit de Ortodoxie, deci are „continuitate apostolică”, cel puţin în aparenţă?

La concluzia că poate fi independent de Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române şi faţă de toată Ortodoxia pare a fi ajuns şi (încă) Mitropolitul Nicolae Corneanul. Acesta s-a împărtăşit duminică, 25 mai 2008, din mâna nunţiului papal, la „sfinţirea” unui lăcaş de cult romano-catolic de rit bizantin (aşa-zis „greco-catolic”). Prin gestul făcut Mitropolitul Banatului a batjocorit Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, care a interzis expres „împărtăşirea reciprocă” atât cu romano-catolicii cât şi cu alte culte cu care se poartă discuţii ecumenice. Mai mult, Mitropolitul Nicolae Corneanu a batjocorit întreaga Biserică Ortodoxă, încălcând numeroasele canoane ale Sinoadelor Ecumenice care interzic un asemenea gest cu toată străşnicia. De asemenea, Mitropolitul Nicolae Corneanu a batjocorit jertfele şi sângele tuturor martirilor ardeleni care vreme de o mie de ani a apărat Ortodoxia în faţa prigoanei neîncetate a Catolicismului. Sfinţii Sofronie, Ioan din Galeş, Moise Măcinic, Visarion Sarai, Oprea şi nenumăraţi alţii au fost batjocoriţi pe faţă de Mitropolitul Nicolae Corneanu prin acest act, la fel de făţiş cum a fost scuipat în faţă Mântuitorul de cei care L-au răstignit. Pentru că fie aceşti sfinţi au fost nişte nebuni intoleranţi, fie Mitropolitul Nicolae Corneanu s-a alăturat lui Iuda şi Satanasie Anghel. De ce? Simplu şi clar: nimic esenţial nu s-a schimbat în Catolicism în ultimele secole. Nimic din ceea ce despărţea Catolicismul de Biserica lui Hristos nu a fost îndreptat. Mai rău, s-au adăugat şi alte erezii la cele profesate în sec. XVIII. De la „infailibilitatea papală” la „imaculata concepţie”, sunt numeroase adăugirile eterodoxe şi nu există nici o îndreptare în doctrina catolică. Mitropolitul Nicolae Corneanu, slujind unui ecumenism fanatic şi fără limite, a călcat în picioare jertfele şi mărturisirea Sfântului Grigorie de Palama, care a arătat limpede că doctrina catolică a „energiilor create” înseamnă anularea oricărei legături între om şi Dumnezeu. Ori, spune Sfântul Grigorie Palama şi pecetluiesc nenumărate sinoade ale întregii Ortodoxii, din secolul XIV încoace, această „anulare” înseamnă fie monotelism, fie dioprosopism, ambele erezii fiind condamnate de Sinoadele Ecumenice. Iar condamnările, ca şi mărturisirea Sfântului Grigorie Palama, sunt acceptate şi pecetluite de toată Biserica lui Hristos! De care Biserică Mitropolitul Nicolae Corneanu s-a despărţit duminică, 25 mai 2008.

Spun unele guri că acest gest de răzvrătire s-a datorat unor neînţelegeri cu Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române (3); că a fost un semn de ameninţare către Bucureşti, de genul „lasă-mă în pace sau trec la catolici”. Cu atât mai rău, dacă este aşa! Ispitele neînţelegerii trebuie trecute cu înţelepciune, mai ales de păstorii turmei. Iar o asemenea „negociere” a Credinţei lui Hristos este apostazie în cea mai clasică formă.

Dincolo de răul teribil pe care Mitropolitul Nicolae Corneanu şi l-a făcut prin gestul său, dincolo de osânda sub care se află prin întreita batjocorire a Sfântului Sinod, a Bisericii Universale şi a istoriei martirice a Neamului Românesc (totdeauna ortodox), stă un rău şi mai mare. Dacă Sfântul Sinod nu va lua o atitudine fermă faţă de acest gest, ne putem aştepta ca orice episcop şi orice cleric să se unească liniştit cu orice „confesiune” sau, de ce nu, cu orice religie. Iubiţi păstori, lupii au intrat în Turma lui Hristos! Vă veţi pune viaţa pentru această Sfântă şi Cuvântătoare Turmă?

(1) Creştin înseamnă ucenic al lui Hristos (Faptele Apostolilor 11.26). Deci se poate numi cu adevărat creştin doar cel care caută să cunoască şi să împlinească poruncile lui Hristos – ceea ce este totuna cu Învăţătura lui Hristos sau Credinţa Creştină (a se vedea şi Ioan 6.68; 8.31-32; 14.15, 21 şi 25-26; 15.7-10 etc. etc.).

(2) Greco-catolicismul românesc a fost desfiinţat de Vatican în perioada interbelică. În locul său s-a aşezat de către Papalitate Catolicismul „de rit bizantin”.

(3) Se spune că P.F. Daniel i-ar fi sugerat retragerea, pentru că dosarul de Securitate al colonelului Nicolae Corneanu şi verdictul de poliţie politică primit de acesta murdăresc imaginea Bisericii şi produc sminteală, cu toată îndelunga, proverbiala răbdare a Românilor.

Autor: Preot Mihai-Andrei Aldea

 

Îmi este dificil să-mi imaginez cum Sfântul Pavel ar fi stat la negocieri cu Sfântul Petru: „Petre, uite, în Corint am şi eu un nepot, băiat bun, îl punem preot acolo, garantez pentru el şi după aia, rezolvăm pe vărul matale din Ierusalim, cel despre care vorbisem data trecută. Ce zici, Petre, rezolvăm?” „Rezolvăm, Pavele, rezolvăm, că doar suntem prieteni, dar nu uita de problema cu banii strânşi luna trecută, că am de achitat nişte datorii prin cetate!” „Se rezolvă, Petre, se rezolvă.”

 

Săracii noştri Sfinţi Apostoli... Au ales mucenicia, jertfirea acestei vieţi trecătoare pentru Hristos, întru dobândirea vieţii veşnice. Au avut o indiferenţă binecuvântată faţă de patimi. Au luptat cu Întunericul şi au adus Lumina. Epigonii de astăzi, urmaşii lor aleg viaţa pământească, se simt bine în întuneric, e călduţ acolo... Am observat cum în administraţia bisericească se naşte o nouă specie: cei care mimează slujirea. Îi putem întâlni în multe locuri. Îţi zâmbesc arogant, se simt puternici, toată fiinţa lor respiră aerul apartenenţei la grup. Da, la grup, nu la Biserică. Sunt tineri, i-au înlocuit cu succes pe bătrânii compromişi de relaţia cu regimul comunist, adică pe părinţii lor, pe unchii lor, pe socrii lor. Sunt moderni. Ştiu să negocieze, ştiu să administreze, ştiu să prospere. Biserica lor devine o mare societate pe acţiuni.

Sunt protejaţi şi protejează la rândul lor. Cutărescu e al lui cutare episcop, e ocrotit de cutare consilier, e urmaş de clan preoţesc. Să nu cumva să te pui în calea lor. Nu-ţi va fi bine. Totuşi, Hristos rămâne pe buzele lor. Îi asculţi prin biserici. Ce frumoase vorbe, ce urâte fapte. Slujirea e pretext pentru o carieră călduţă: inspector eparhial, director de asociaţie, profesor la facultatea de teologie, preot paroh. Oameni mari. Doctori. Nu de suflete, ci în Teologie! Lumea îi respectă şi îi priveşte cu teamă. Succesul lor lumesc se impune. Sunt puternici, au avere, au relaţii. Politicienii le cântă în strune, credincioşii îşi fac cruce cuprinşi de frica ancestrală a ţăranului sărac faţă de boier şi arendaş.

De la înălţimea averii şi puterii îi vezi cum mimează faptele bune şi mărturisirea. Picură cu grijă ceva pâine, ceva cuvinte, ceva carte la cei săraci, nu prea mult, să nu scadă bogăţia. Lumea aplaudă, ziarele laudă... Se mai găseşte câte unul care zice: păi, voi aţi făcut din milostenie o afacere şi din binecuvântare o marfă! E aruncat repede în mlaştina oprobiului public. Sancta simplicitas... Masele de superstiţioşi sunt armata lor. Oamenii care se rătăcesc prin Biserică. Oamenii care trăiesc făcându-şi speriaţi cruci fără să trăiască lui Dumnezeu, cu bucurie. Oamenii care se închină Celui mort şi Înviat, fără să moară păcatului şi să-nvie veşniciei. Sărman popor...
Păstorii nu mai sunt păstori. Sunt manageri. Hristos e împachetat frumos. Se vinde bine. Tot aşa şi Tainele. 500 lei Cununia, 300 lei Botezul, 200 lei îmormântarea; de la client la client. Stăm cu tâlharii la masă, însă fără Hristos... şi devenim tâlhari.

Lucrarea lor în lume... începutul nopţii.

Totuşi, Hristos va veni, Hristos va risipi noaptea... şi atunci va fi lumină. Lumină pentru noi, păcătoşii, lumină pentru ei, cameleonii credinţei... Lumină tuturor!

Sursa: http://vallahianova.blogspot.com/2008/04/biserica-lor.html