Experimentul norvegian: cum se distrug familia si copilaria pe altarul diversitatii sexuale
Departe de mine gîndul de a idealiza Rusia. Ba chiar sînt mai degrabă înclinat să văd exagerat răul manifest în societatea rusă de azi, de ieri şi de cînd am început să avem de-a face cu ruşii. Deci, nu din vreo pornire afectuoasă şi nici din vreo naivitate funciară vă propun textul de mai jos. Vă îndemn să primiţi informaţia cu rezervele care se impun (măcar pînă la o verificare mai amănunţită) şi să observaţi şi tendinţele propagandistice din articol.Cu toate acestea, cred că merită să ne oprim un pic asupra acestei mărturii, căci, dacă ea exprimă adevărul fie şi în parte, înseamnă că descrie un coşmar de care, mai devreme sau mai tîrziu, putem avea parte şi noi. Mai cu seamă că deja există o politică în România privind şcolarizarea şi "protecţia" copiilor la noi care pare a deschide drumul spre catastrofă.
Interviul realizat de jurnalistu Andrei Fefelov cu o mamă rusă, Irina Bergset, la 9 iunie 2013
"Zavtra": Aţi indicat că în nordul Europei, funcţionează sistemul de lichidare a familiei, legat de abuzuri sexuale asupra copiilor. Cum funcţionează acest lucru?
bergsetIrina: Ministerul care se ocupă cu probleme legate de copii, se numeşte literalmente Ministerul Afacerilor Copiilor şi Egalităţii la toate formele de diversitate sexuală.
Minorităţile sexuale în Norvegia, cu siguranţă nu mai sunt minorităţi. Minorităţile, sunt acum orientaţii heterosexuali.
În materialele sociologilor, disponibile în mod liber, se afirmă că, în anul 2050, Norvegia va fi ţara cu 90% homo. Ce se înţelege prin termenul de "homo" este greu de imaginat. Se spune că ideile noastre despre lesbiene şi gay sunt deja trecutul.
S-ar părea că voi nu sunteţi implicaţi; să facă ce vor, ce am eu şi copiii mei cu asta? Cândva şi eu mă întrebam aşa, pentru că am trăit în ignoranţă completă despre asta, că în toată Europa se introduc în viaţă standardele sexuale, care reglementează creşterea copiilor în conformitate cu cadrul definit.
Ortodoxia si artele martiale (2) - Interviu cu Parintele Mihai-Andrei Aldea
Părinte, interviul pe care vi l-am luat a stârnit multă frământare, ca să nu spun chiar certuri pe internet.
Dacă nu este în viaţa de toate zilele, dacă ceea ce vorbim noi sau scriem noi nu aduce roade în viaţa de toate zilele, nu am făcut nimic.
Poate se va ajunge şi la roade practice.
Să dea Dumnezeu!
Deci, în urma acestui interviu s-au spus şi s-au prezentat, mai mult sau mai puţin politicos, tot felul de păreri contra. Şi pro, dar şi contra. Unele vi le-am arătat chiar noi, altele poate le-aţi citit, dar nu ştiu să fi răspuns la vreuna dintre ele. De ce?
Din trei pricini. Întâi, că nu mi-au fost adresate, acele cuvinte, mie. Al doilea, că mi s-au părut dezamăgitor de neserioase, de superficiale, şi am dorit să dau vreme autorilor să îşi revină, să aprofundeze tema. Mă bucur să fiu contrazis, dar argumentat. Cine a fost la cateheză la noi la biserică ştie bine că mă bucur mult când cineva mă contrazice argumentat. Şi dacă are şi dreptate, şi dovedeşte că am greşit cu ceva, îmi vine să-l iau în braţe de bucurie! Când cineva îmi arată unde am greşit îmi face un bine mai mare decât dacă mă învăţa ceva nou. Căci ceea ce nu ştii nu se pedepseşte de Dumnezeu, ori se pedepseşte puţin. Dar când strâmbi lucrurile, bătaia este mare şi grea. Deci, mă bucur să fiu contrazis, desigur dacă sunt şi argumente. Dar dacă cineva stă împotriva unei păreri teologice fără argumente, ba chiar cu argumente false, mă întristez. Mă întristez foarte tare. Căci îşi face mult, foarte mult rău sie-şi, dar şi celor care-l aud sau îl citesc şi îl cred.
Şi a treia pricină?
Am în lucru o carte despre arte marţiale şi Ortodoxie, cu aplecare mai ales asupra Neamului Românesc, bineînţeles, pentru că sunt român. Acolo nădăjduiesc să găsească răspunsurile toţi cei care caută adevărul. Mi s-a părut fără rost să spun de mai multe ori aceleaşi lucruri.
Vreţi să ne răspundeţi, totuşi, cât de scurt se poate, la măcar unele din obiecţii?
Da. Se pare că mulţi tot nu au înţeles termenul de arte marțiale. Ba unii chiar au spus că e un cuvânt păgân, pe care creştinii nu au voie să-l folosească. Iar asta pentru că marţial vine de la Marte, zeul războiului la romani.
Uite aşa ajung unii creştini pripiţi de fac de râs Biserica şi Ortodoxia! După aceeaşi logică, ar trebui interzis creştinilor cuvântul „marţi”, că tot de la „Marte” vine. Dar şi cuvintele Miercuri şi Vineri, că vin de la „Mercur” şi „Venera”. „Luni” vine de la „Luna”, la care de asemenea mulţi păgâni se închinau şi se închină şi azi. „Joi” de la „Joe” sau „Jupiter”, adică „Zeus”. La fel ar trebui interzise creştinilor şi expresii ca „aer marţial”, „curte marţială”, „legea marţială”, „de joi până mai apoi” şi altele asemenea. Ar trebui să schimbăm numele planetelor Marte, Venus, Mercur, Jupiter, Neptun, Saturn şi Pluto. Adică nu şi al planetei Pluto, al planetoidului Pluto, că l-au retrogradat astronomii de azi, nu-l mai recunosc drept planetă. Oricum, ar trebui, nu-i aşa, să negăm, să eradicăm aceste nume, şi multe altele asemenea, care au, evident, origine păgână. Ba poate să ştergem şi din calendar pe Sfânta Erotiida, pe Sfânta Afrodita, pe Sfântul Amona, pe Sfânta Salomeea şi alţi sfinţi şi sfinte care au nume de origine păgână! Este o prostie! Păi Binecredinciosul nostru Împărat Iustinian, când a construit Sfânta Sofia, a folosit în ea coloane şi pietre de la templele ruinate ale religiilor păgâne. Şi toate miile de sfinţi părinţi care au slujit în ea, nu s-au împiedicat de asta. Sfântul Apostol Pavel a citat din autorii păgâni ceea ce era conform cu Evanghelia. Sfinţii Părinţi au folosit limbajul filosofic greco-roman în valenţă creştină, fără să se împiedice de originea sa păgână. Nu originea veche a cuvântului are însemnătate, ci înţelesul lui de acum. Iar înţelesul expresiei „arte marţiale” este acela de ştiinţă ostăşească la cel mai înalt nivel. Este o expresie tehnică. Sunt extrem de multe expresii tehnice venite de la romani şi păgâni, care au la origine legătură cu religiile păgâne de atunci. Dar nimeni nu le foloseşte într-un asemenea sens, de religiozitate păgână. Ba cei mai mulţi nici nu-şi închipuie originea lor. De altfel, supunând creştinii unei asemenea logici ar însemna să îi sileşti pe greci să îşi renege o mare parte din limbă. Chiar nu are rost să mai stăruim. Cred că pentru un creştin adevărat o asemenea obiecţie nu stă în picioare nicio clipă.
Dar mulţi spun că arte marţiale înseamnă budism, ezoterism, yoga…
Acatiste, privegheri si rugaciuni la toată cererea
"Veniţi la Mine toţi cei osteniţi şi împovăraţi şi Eu vă voi odihni pe voi", zice Domnul. Adevăratul credincios ascultă numai acestă chemare. El caută alinarea nevoilor şi împlinirea cererilor sale numai la Dumnezeu. Biserica îi pune la îndemână toate mijloacele. Între aceste mijloace sunt şi următoarele slujbe şi rugăciuni:
Acatistele - sunt slujbe anumite, care se pot citi şi la cererea credinciosului, pentru feluritele sale nevoi. Să spună dar, preotului, ce acatist crea să-i citească. La acatist aducem: pomelnicul viilor, tămâie şi untdelemn, şi le dăm preotului.
Privegherile - sunt tot slujbe pentru binele şi sporul casei, pentru boală sau pentru o mare nevoie. Ele se fac seara, în orice zi, dar mai ales în posturi. Când vrem să facem priveghere, aducem la biserică: 5 pâini sau 5 prescuri, puţin grâu, o sticlă cu vin şi una cu untdelemn. După ce le binecuvintează preotul luam o parte din ele acasă. Prescurile şi vinul le folosim la mâncare, untdelemnul îl ardem în candelă, iar grâul îl amestecăm în sămânţă.
Rugăciunile la toată cererea - le face preotul în biserică atunci când săvârşeşte Sfânta Liturghie. Aceste rugăciuni se fac pentru boală, pagubă, călătorie, vrăjmaşi şi pentru orice trebuinţă. Credinciosul spune preotului pentru ce să se roage, iar el stie ce să facă. La începutul Sfintei Liturghii ducem preotului prescuri, din care el va scoate o părticică, pe care o dăm celor bolnavi, sau o mâncăm noi înşine, înainte de masă.
Ortodoxia si artele martiale - Interviu cu Parintele Mihai-Andrei Aldea
Parinte, se aude ca va lasati si chiar va indemnatii fii duhovnicesti sa practice arte martiale. Este adevarat?
Da, este adevarat
Sunt unii care s-au suparat si care chiar va vorbesc de rau pentru acest lucru. Care credeti ca este motivul?
Pentru ca nu inteleg ce inseamna expresia arte martiale. Din pacate este o obisnuinta in zilele noastre de a ne barfi, de a ne vorbi de rau unii pe altii si a fi necrutatori cu ceea ce ni se pare noua ca este un frate care greseste, chiar daca el nu a gresit, ci noi gresim, oricum ramane un fel de intuneric intre noi si fratele si o departare care nu se mai sfarseste. In vechime, crestinii, atunci cand un frate gresea il mustra cu durere in suflet pentru ca se temeau ca nu cumva sa-l piarda. Astazi crestinii abia asteapta sa greseasca unii dintre ei ca sa poata da in cap si sa-l scufunde in adancul iadului. Si daca incearca sa scoata capul cumva de acolo, in niciun caz nu-l lasa. Este prin urmare o moda, o obisnuinta, un refren, pe care l-am vazut chiar si la parinti socotiti de multi ca fiind duhovnicesti, de a pleca urechea la barfe, de a barfi, de a raspandi mai departe barfele auzite, fara nicio cercetare serioasa, fara a verifica. Si trebuie sa spunem ca nimeni in afara de Dumnezeu nu le stie pe toate. Nimeni in afara de Dumnezeu nu se pricepe la toate. Atunci cand intalnesti ceva pe care nu l-ai studiat, nu l-ai cercetat asa cum se cuvine, pentru ca porunca este cercetati toate pastrati ce este bun, se cuvine sa fii cu bagare de seama, cu luare aminte, cu prudenta, ca nu cumva sa aluneci, sa cazi in vreo ispita si sa te trezesti ca ai marturisit altceva decat adevarul. Din nenorocire in zilele noastre acesta frica nu prea mai exista, ca sa nu spun ca nu mai exista deloc la foarte multi chiar dintre parintii Bisericii noastre si cu atat mai mult la mireni. A fost inlocuita aceasta frica de a nu gresi, de a nu vorbi despre ce nu stim, de atotcompetenta pe care pretindea că o are Ceausescu si care vad ca a intrat foarte adanc in sufletele romanilor. De aceea mulţi, foarte mulţi, vorbesc despre ce nu stiu, iar lipsa de dragoste este foarte puternica. Chiar cei care se pretind ca ar fi plini de dragoste, dragostea aceasta pe care pretind a o avea se manifesta la ei mai mult ca un pietism, asa in cat cei care predind a avea aceasta dragoste in realitate nu si-o manifesta fata de oameni, decât declarativ sau ca un fel de politeţe şi doar atâta vreme cat acestia nu-i supara, nu-i deranjeaza.
Din aceasta atitudine generala izvoraste si atitudine acelor care s-au suparat, s-au maniat, s-au smintit ca au auzit ca eu sunt de acord si chiar imi indemn fii duhovnicesti sa practice arte martiale. Fiindca toti acestia, despre care am auzit si eu, dar niciunul nu mi-a spus direct acest lucru, toti acestia nu au stat de vorba si cu mine, sa ma intrebe Parinte, am auzit ca faci asa ceva, de ce faci asta? Este un lucru de bun simt, elementar, mai ales ca multi dintre ei ma cunosc. Deci le este foarte usor sa ia legatura cu mine si sa isi faca datoria de crestini. In clipa in care auzi ca un parinte, sau un crestin oarecare, face nu stiu ce lucru despre care crezi ca este rau, dupa porunca lui Hristos trebuie sa te duci sa vorbesti cu el. Fie daca stii absolut sigur ca ceea ce face este rau, ca sa il ajuti sa se indrepte, printr-o discutie intre tine si el, fie, daca nu esti absolut sigur, dacă nu eşti cel mai mare teolog din lume si stii toate, sa-l intrebi, sa cercetezi, sa verifici. Si in felul acesta daca ai dreptate l-ai castigat pe fratele. Daca eu in vreo privinta gresesc, sunt oricand gata sa ma plec in fata celui care-mi arata ca am gresit. Dar sa imi arate, desigur, argumentat, teologic, serios. Nenorocirea este ca cei mai multi astazi nu asteapta sa vada daca fratele a gresit sau nu, ci cum il banuiesc de vreo greseala ii si dau in cap. Si cu atat mai mult daca sunt siguri ca a gresit cu adevarat, nici nu-l lasa sa se indrepte. Si pierdem si dragostea, si adevarul.