ÎNTRUNIREA DIN CRETA. CONCLUZII

În numele Tatălui, şi al Fiului, şi al Sfântului Duh,

Cerând mila şi harul lui Dumnezeu pentru a face şi propovădui voia Lui,

Mărturisesc umătoarele:

După ce am încercat să arăt greşelile teologice, abaterile dogmatice şi alte probleme din pregătirea, documentele şi regulamentul aşa-numitului „Sfântul şi Marele Sinod al Ortodoxiei”, am aşteptat, în rugăciune, desfăşurarea lui şi reacţiile ce au urmat.

În aceste clipe cred că pot, cu ajutorul lui Dumnezeu, să trag unele concluzii.

1. Au fost prezentate multe mărturii în privinţa organizării şi desfăşurării întrunirii din Creta. Rămâne dovedit absolut clar faptul că nu s-au respectat principiile fundamentale ale unui sinod ortodox:

a) invitarea tuturor episcopilor ortodocşi din aria dorită a fi acoperită de sinod;

b) privirea şi tratarea lor ca urmaşi ai Apostolilor şi cu puteri egale;

c) libertatea tuturor episcopilor de a vorbi, argumenta, contra-argumenta şi vota;

d) aşteptarea cu răbdare a lămuriri tuturor problemelor teologice înainte de a închide lucrările sinodului (ajungându-se chiar la reluarea lucrărilor sinodului atunci când (re)apăreau nelămuriri);

e) deschiderea sinceră a sinodului către pleroma Bisericii;

f) preocuparea fundamentală de a cunoaşte şi a împlini voia lui Dumnezeu, pentru frământările, problemele şi durerile Bisericii Sale.

Dimpotrivă, întrunirea din Creta s-a caracterizat din acest punct de vedere prin următoarele:

a) invitarea unui număr limitat de episcopi, cu excluderea categorică a celorlalţi;

b) împărţirea tuturor episcopilor ortodocşi în trei categorii sau trepte (cea inferioară, fără drept de prezenţă la întrunire, cea mijlocie, cu drept de prezenţă şi vot strict consultativ1, cea superioară, cu drept de prezenţă şi de a vorbi mai mult, de a conduce voturile consultative etc., precum şi cu vot real, decisiv – inclusiv drept de veto), categorii sau trepte cu totul străine Ortodoxiei (ceea ce, cu durere o spun, este o invoaţie dogmatică şi canonică eretică);

c) limitarea drastică a dreptului de a vorbi, argumenta, contra-argumenta şi vota (în primul rând pentru primele două trepte de episcopi, aşa cum sunt văzute ele de teologia cretană);

d) limitarea dincolo de iraţional – în sens negativ – a timpului în care s-au putut discuta; în toate sinoadele ortodoxe, dar mai ales în cele ecumenice, s-a discutat pe larg şi amănunţit, reluându-se tot ceea ce era neclar până la deplina lămurire; prin contrast, în Creta s-a impus un timp extrem de scurt, împănat şi de ceremonii – inclusiv laice – care nu a permis discuţiile teologice profunde ce ar fi trebuit să aibă loc;

e) secretomanie, închidere ne-ortodoxă şi mai mult decât suspectă faţă de pleroma Bisericii (a spune că şi şedinţele C.C. al P.C.R. erau mult mai deschise publicului este doar constatarea unei triste realităţi); plângerile pe temă ale jurnaliştilor sunt doar un exemplu al unei situaţii profund anormale: o dezbatere teologică cinstită se face deschis, public, astfel încât oricine să poată vedea argumentaţiile şi felul în care se ajunge la concluzii;

f) în sfârşit, dar departe de a fi ceva secundar, preocuparea fundamentală a organizatorilor şi conducătorilor lumeşti ai Sinodului din Creta – începând şi terminând cu grupul Patriarhiei de Fanar – a fost exteriorul Bisericii, a fost felul în care văd ne-ortodocşii Biserica; atât cunoaşterea şi împlinirea voii lui Dumnezeu cât şi nevoile interioare ale Bisericii, durerile ortodocşilor sau oricare alte lucruri au fost total ignorate sau, în „cel mai bun caz”, subordonate de aceştia problemelor de imagine publică extrenă; s-a ignorat total martiriul cumplit al Bisericii Antiohiei şi al altor biserici locale2, s-a ignorat total persecuţia anti-creştină la nivel mondial, s-au ignorat frământări teologice grave – de la cele privitoare la raporturile între calendarul liturgic şi cel astronomic şi până la tulburările provocate de felurite influenţe eterodoxe în Biserică (de la cele masonice3 sau ecumenice la cele new-age-iste sau de altă origine).

2. Delegaţia Bisericii Ortodoxe Române a încercat să apere Ortodoxia. Mărturiile directe arată că s-au dat adevărate bătălii din partea Patriarhului şi a Mitropolitului Moldovei, mai ales, pentru a se obţine exprimări cât mai ortodoxe, pentru a se înlătura ambiguităţi şi formulări necanonice etc.; chiar şi mesajul final, cel mai ortodox document cretan – de departe4 – datorează enorm delegaţiei BOR.

Limitele succesului delegaţiei BOR, lacunele ortodoxe – uneori uriaşe – ale documentelor şi în primul rând riscul uriaş al acceptării îngrozitoarei inovaţii dogmatice şi (ne)canonice a treptelor episcopale şi sinoadelor restrânse mă fac să cred, mai departe, că Biserica noastră ar fi trebuit neapărat să ceară amânarea întâlnirii până la momentul acceptării principiilor sinodalităţii ortodoxe. Şi că acum trebuie să găsească mijloace pentru a obţine ceea ce nu a putut câştiga în Creta, adică păstrarea neschimbată a Învăţăturii lui Hristos, înlăturarea inovaţiilor dogmatice şi celorlalte abateri strecurate sau impuse prin Sinodul din Creta.

3.  În locul unor discuţii teologice serioase părţile pro-Creta promovează masiv stereotipii şi prejudecăţi, uneori naive sau ridicole, dar adesea extrem de anti-ortodoxe. Câteva dintre ele (cu scurte răspunsuri ortodoxe) sunt:

- „Este primul (mare) sinod ortodox după 1300 de ani”; o afirmaţie fără acoperire, dat fiind că de la Sinodul de la Iaşi până la Sinodul din 878 – amintit şi de Enciclica din Creta – sunt o mulţime de sinoade ortodoxe cu participare largă; mai mult, dat fiind că în Creta vot real au avut doar 10 episcopi nu poate fi considerat un „mare sinod”, ci unul mititel;

- „Nu s-a ţinut în Istambul din cauza ambiţiilor ruseşti”; de fapt au fost motive de securitate clare, iar recentul atentat de la Istambul arată clar că motivele au fost corecte; să crezi că un sinod ortodox internaţional nu ar fi fost în vizorul teroriştilor este cel puţin absurd;

- „Rostul Sinodului din Creta a fost de a arăta lumii puterea şi unitatea Ortdoxiei”; un sinod care are un asemenea rost sau scop este categoric ne-ortodox; scopul sinoadelor este de a apăra până la venirea lui Hristos Învăţătura Sa neschimbată, dar şi slăvirea cea dreaptă a lui Dumnezeu, „în duh şi Adevăr”!; după Cuvântul lui Dumnezeu puterea Ortodoxiei se vede în trăirea ei de fiecare zi, iar unitatea tot acolo (Matei 5.16); rostul sinoadelor este de a rezolva problemele teologice – canonice şi dogmatice – apărute în bisericile locale sau, în cazul sinoadelor ecumenice, în părţi largi ale Bisericii, nu de a promova anumite imagini publicitare;

- „Miza Sinodului din Creta a fost unitatea Ortodoxiei”; afirmaţie de un ridicol total în condiţia în care s-a refuzat participarea tuturor episcopilor, a fost ignorată total pleroma Bisericii, a fost dispreţuită cererea de amânare a unor biserici totalizând mai mult de jumătate din ortodocşii lumii etc.; nu, miza de substanţă a fost, de fapt, încercarea Fanarului de a prelua, anti-canonic, puterea în Biserica Ortodoxă, prin înfiinţarea unui „colegiu episcopal” cu valoare de „colegiu al cardinalilor Ortodoxiei”5, condus de „Papa de la Istambul”; atribuţiile ne-ortodoxe şi dictatoriale atribuite Patriarhului de Fanar, grupului întâistătătorilor şi „Sfântului şi Marelui Sinod” atestă categoric aceste intenţii; faptul că Patriarhul de Fanar şi secretarul său şi-au permis, după cum atestă mitropoliţi participanţi la Sinodul din Creta, să modifice arbitrar documentele în timpul discuţiilor – şi în afara lor – este numai un exemplu al liniei dictaturii totale spre care Fanarul încearcă să tragă Ortodoxia;

- „Rusia nu a luat parte pentru a nu recunoaşte autoritatea Patriarhiei Ecumenice”; afirmaţia este de trei ori falsă; întâi, pentru că Rusia nu a retractat semnătura sa de pe numeroasele documente pregătitoare prin care recunoaşte această autoritate a Patriarhiei Fanarului; în al doilea rând pentru că motivele invocate oficial de Patriarhia Rusă sunt cu totul diferite, iar pretenţia ca supoziţiile, bănuielile sau prejudecăţile personale (fie ele politice sau de orice altă natură) să fie socotite argumente şi adevăruri este neortodoxă; în al treilea rând, pentru că din punct de vedere politic acceptarea autorităţii Fanarului în cadrul grupului de întâistătători este exact pe linia politicii Moscovei – ca autoritate de stat, inclusiv în raport cu Ortodoxia – şi ar deschide calea către conducerea Ortodoxiei pentru Patriarhia Rusă (e cazul să amintim că un atentat ca cel de pe aeroportul din Istambul ar distruge complet minuscula Patriarhie fanariotă; e nevoie să spunem cine i-ar lua atunci locul?);

- „Patriarhia Antiohiei nu a venit în Creta din cauza conflictului pentru Qatar”; o afirmaţie ruşinoasă – şi vinovată – pentru orice ortodox care o vehiculează, câtă vreme textele oficiale ale Patriarhiei Antiohiei prezintă o largă explicaţie şi argumentaţie a gestului, ca o continuare a unei atitudini ce datează dinainte de conflictul privitor la Qatar; menţionăm doar (în afară de exemplul din acest link: http://lonews.ro/sfantul-si-marele-sinod-panortodox/22846-comunicat-patriarhia-antiohiei-nu-recunoaste-marele-sinod-ortodox-din-creta.html)  faptul că Patriarhia Antiohiei nu a semnat unele din documentele preliminare şi a ridicat de-a lungul vremii obiecţii la care nu a primit răspuns;

- „Discuţiile privitoare la recunoaşterea Sinodului din Creta sunt un conflict est-vest, un conflict între pro-ruşi (estici) şi pro-greci (vestici)”; afirmaţia este atât de ridicolă încât este greu de categorisit civilizat, câtă vreme ierarhii şi teologii greci sunt primii care s-au ridicat împotriva Sinodului din Creta şi primii care refuză să îl recunoască (un exemplu dintre multe: http://lonews.ro/sfantul-si-marele-sinod-panortodox/22856-grecia-clericii-calugarii-si-teologii-ortodocsi-de-renume-nu-recunosc-marele-sinod-din-creta.html); atunci când nu este o josnică încercare de manipulare, această frază este doar exprimarea unui rasism extrem care cere ortodocşilor să fie anti-ruşi indiferent dacă poziţia rusească este corectă sau nu şi vrea să determine o reacţie doar prin manipularea acestui rasism (etno-filetism); merită amintit că Patriarhia Rusă a luptat pentru Sinodul din Creta împotriva propriilor credincioşi, preoţi şi chiar episcopi, folosind în această luptă măsuri extreme (şi neortodoxe) şi renunţând la ea doar în urma unei masive opoziţii a pleromei; astfel că poziţia sa de-a lungul anilor şi până în ultimul moment, după aberanta frază a est-vest-ului, a fost categoric vestică...; în fapt, este vorba despre o dispută teologică ortodoxă complexă purtată în toate bisericile locale;

- „Lipsa unor biserici locale nu delegitimează Sinodul din Creta”; de fapt, conform actelor fundamentale, chiar îl delegitimează total, de vreme ce – ne-ortodox! – la bază s-a aşezat doctrina inovaţionistă a unanimităţii!6; altfel spus, fără unanimitate „Sinodul din Creta” este nul de jure şi de facto, conform propriilor acte pregătitoare şi propriului regulament; iar unanimitatea nu a existat nici măcar la actele preliminare, pe care nu le-au acceptat toate bisericile autocefale, cu atât mai mult la întrunire; deci, exact pe dos, lipsa unor biserici locale delegitimează total Sinodul din Creta;

- „Lipsa unor episcopi sau lipsa votului unor episcopi (absenţi) nu delegitimează ortodox Sinodul din Creta, pentru că şi la (alte) sinoade, chiar ecumenice, nu au venit şi deci nu au votat toţi episcopii şi toate bisericile locale”; acest sofism se bazează pe confuzia intenţionată între interzicerea participării/votării sau boicotul argumentat canonico-dogmatic şi respectiv neparticiparea (implicit şi ne-votarea) din motive neutre; la Sinodul din Efes (449), la Sinodul de la Stejar (403) şi la alte sinoade tâlhăreşti s-a urmărit ca anumiţi episcopi să nu poată lua parte, astfel încât au fost din start invalidate; la sinoadele ortodoxe episcopii care lipsesc o fac din încredere în cei care vin, din lipsă de interes faţă de subiecte sau din alte motive independente de organizatori; deosebirea este gigantică şi, ca urmare, lipsa unor episcopi datorită interzicerii prezenţei lor anulează orice pretenţie de „ortodoxie” a Sinodului din Creta; dacă mai amintim practicile de a forţa tăcerea tuturor criticilor faţă de acest sinod, tipică parabolanilor şi talibanilor, avem încă un argument pentru lipsa de legitimitate ortodoxă a întrunirii din Creta.

- „La Sfântul şi Marele Sinod nu s-au discutat [nu se vor discuta] probleme dogmatice şi canonice şi nu se vor face inovaţii dogmatice şi canonice”; este una dintre cele mai repetate şi dintre cele mai incorecte afirmaţii pe tema Sinodului din Creta; a pretinde că eclesiologia nu ţine de dogme şi canoane este complet ne-ortodox; mai mult decât ne-ortodox, de-a dreptul iraţional, este a pretinde că organizarea Bisericii, criteriile de acordare a autonomiei sau autocefaliei, raporturile dintre pleromă, cler şi sinoade, raporturile dintre sinodalitate şi infailibilitatea Bisericii şi alte asemenea aspecte prezente la Sinodul din Creta nu ţin de eclesiologie; de asemenea, a crede că raporturile Bisericii cu lumea nu ţin de dogmatică – şi de canoane, evident – este complet absurd;

- „Hotărârile Sfântului şi Marelui Sinod sunt obligatorii pentru toată Biserica”; această afirmaţie este, o spun cu toată tristeţea, eretică şi absurdă; este eretică pentru că nu există nici un mecanism ortodox prin care un alt organ în afară de un sinod ecumenic să poată da hotărâri obligatorii pentru toată Biserica, şi acestea devin obligatorii doar dacă – şi după ce – pleroma Bisericii îl recunoaşte drept ecumenic; iar Sinodul din Creta, după cum au recunoscut toate bisericile participante, nu este un sinod ecumenic; ceea ce face ca acea afirmaţie să vină în directă contradicţie cu eclesiologia ortodoxă neschimbătoare; este o afirmaţie absurdă, întrucât lipsa unanimităţii existenţa Sinodului din Creta vine în contradicţie cu propriul regulament şi cu actele pregătitoare, ceea ce îl face să fie lovit de nulitate totală chiar după propriile principii de organizare şi funcţionare – şi cu atât mai mult sunt lovite de nulitate şi „hotărârile” lui.

Acestea sunt câteva din sintagmele total neadevărate pe care le-au propagat o serie de adepţi fanatici ai Sinodului din Creta, în lipsa unor argumente logice sau factuale.

Mai poate fi amintită aici şi aberaţia desăvâşită – şi profund rasistă – după care

- „Contestatarii Sfântului şi Marelui Sinod sunt pro-ruşi/agenţi ruşi/îndoctrinaţi de ruşi”; afirmaţie care frizează demenţa – responsabil vorbind! – în condiţia în care Patriarhia Rusă a susţinut necondiţionat Sinodul din Creta până în ultimul moment, retrăgându-se doar din pricina episcopilor şi preoţilor care au încetat pomenirea Patriarhului Kiril, exact din pricina politicii pro-sinod a acestuia şi a sprijinitorilor lui (inclusiv Putin); în fapt, înfiinţarea unui „colegiu de cardinali”... scuze, a unui „colegiu de întâistătători” – superiori în drepturi celorlalţi episcopi – având un papă... scuze, un preşedinte cu puteri absolutiste, era puternic agreată de Patriarhia Rusă (care deja are o asemenea practică în teritoriul ei!); rămasă fără credincioşi şi fără resurse, Patriarhia de Fanar putea fi distrusă extrem de uşor, iar odată înlăturată, „Preşedinţia” Ortodoxiei ar fi fost preluată, evident, de către biserica locală având cel mai puternic sprijin politic, adică de Moscova; oprirea participării Patriarhiei Ruse la Sinodul din Creta a fost o mare biruinţă împotriva implicării politicii în Ortodoxie în general şi în Ortodoxia rusă în special, a fost o blocare nu doar a ambiţiilor ne-ortodoxe ale Fanarului, dar şi ale unor politicieni ruşi (cu sau fără reverende) şi poate să deschidă calea către înlăturarea unor practici neortodoxe introduse în spaţiul rusesc în secolul al XVIII-lea.

4. Existenţa Sinodului din Creta este o ruşine pentru Ortodoxie. Acesta a fost organizat după principii ne-ortodoxe, cu încălcarea flagrantă a dogmaticii şi canonicii eclesiale, cu anularea principiului ortodox fundamental al egalităţii episcopilor, într-un total dispreţ faţă de pleroma Bisericii.

În acelaşi timp, el este o victorie pentru Ortodoxie, exact prin nereuşitele lui. Întrunirea lui prin încălcarea propriului regulament de organizare şi funcţionare, întrunire forţată şi grăbită, l-a făcut să fie lovit de nulitate chiar şi după propriile reguli. Totodată, el a dat prilejul unor mărturisiri puternice, după modelul Sfântului Marcu al Efesului, a trezit conştiinţa multora şi a adus la suprafaţă probleme grave ce musteau până acum prea departe de lumină.

Vom arăta îndată cele mai mari dintre aceste probleme, aşa cum au fost ele evidenţiate de către cele întâmplate înainte de, în timpul şi după Sinodul din Creta. Concluziv, se poate constata faptul că bazele organizării acestui sinod şi a documentelor lui sunt constituite de teologia eterodoxă a ecumenismului, clericalismului şi etno-filetismului. Astfel,

4.1. Etno-filetismul7 şi clericalismul8 sunt sursa fundamentală a născocirii „treptelor episcopale” (cele trei amintite de noi la punctul 1); etno-filetismul a alimentat lupta pentru putere a Fanarului (şi altor biserici locale) şi, în combinaţie cu clericalismul – care a adus aroganţa poziţiilor administrative la nivelul anulării egalităţii dintre clericii de pe aceeaşi treaptă harică – a produs fractura între tradiţia eclesiologică ortodoxă şi cele trei trepte episcopale ale Sinodului din Creta.

4.2. Etno-filetismul şi ecumenismul (care nu este altceva decât o negociere comercială a credinţei9) sunt la baza respingerii prezenţei bisericilor autonome; paradoxal, ruşinos şi vinovat este faptul că au fost acceptaţi observatori eterodocşi – inclusiv în spaţiul şi activităţile liturgice ale Sinodului din Creta, iarăşi practică total ne-ortodoxă şi unică în Istoria Bisericii10 – dar au fost respinşi categoric circa 500 de episcopi ortodocşi.

Adevărul este că toate disputele privitoare la jurisdicţia locală aparţin combinaţiei între cele două concepţii, etno-filetismul şi ecumenismul, cu unele nuanţe clericaliste; dacă s-ar respecta principiul fundamental ortodox al organizării Bisericii după structura statului în care aceasta fiinţează s-ar limpezi repede lucrurile în multe ţări (Italia, Franţa, Spania, Germania, Marea Britanie, Moldova, SUA etc.) prin organizarea ortodocşilor din cuprinsul lor în biserici naţionale (sau statale, dacă preferăm să le spunem aşa), după cum este firesc pentru Ortodoxie; dacă s-ar respecta principiul fundamental al slujirii în limba credincioşilor – principiu, de altfel, biblic – multe alte certuri jurisdicţionale ar înceta.

Merită amintit aici că egalitatea episcopilor şi libertatea de asociere a episcopiilor era atât de clară în primele secole creştine încât într-un singur stat, Romania (aka Imperiul Roman) găsim în secolul IV d.Chr. cel puţin şapte biserici autocefale (a Ierusalimului, a Antiohiei, a Alexandriei, a Romei, a Constantinopolului, a Armeniei, a Ciprului), altele nefiind prea departe de acest statut. La ele se adăugau Biserica din Gruzia, cea din Persia, cea din India, cea din Etiopia etc. Contradicţia cu setea de putere şi jurisdicţie a multor biserici locale de astăzi este zguduitoare. Consecinţele, de la suprapuneri de episcopi ortodocşi în aceleaşi localităţi, provincii şi ţări, până la nenumărate neînţelegeri, dispute, mutări de la un episcop la altul – adesea total anti-canonice, dar îndreptăţite de dragul „creşterii episcopiei” etc – sunt îngrozitoare şi străine unei adevărate trăiri ortodoxe. Lipsa de ortodoxie a Sinodului din Creta în această privinţă este mai mult decât zguduitoare.

4.3. Clericalismul, ca autoritarism care nu acceptă nici egalitate, nici răspunderea în faţa treptelor „inferioare”, dar şi ecumenismul (ca negoţ religios acoperit prin discursuri pietiste) au determinat de-a lungul deceniilor secretizarea pregătirii „Sinodului Panortodox” redenumit „Sfântul şi Marele Sinod”.

Afirmaţiile pro-Creta privind aşa-zisa publicare a materialelor pe temă sunt profund necinstite.

În primul rând, în timpul comunismului asemenea materiale erau quasi-necunoscute chiar şi clericilor sau teologilor care nu erau implicaţi în discuţii, cu atât mai mult pleromei Bisericii.

În al doilea rând, chiar şi după căderea comunismului materialele în cauză au fost publicate rar, în tiraje limitate, difuzate în cercuri restrânse, fără mediatizare, fără dezbatere publică.

În al treilea rând, de câte ori cineva, ajungând să parcurgă materialele sau să afle conţinutul lor, încerca să le pună în discuţie critic era redus la tăcere. Chiar şi în cazul în care era vorba despre teologi de cel mai înalt nivel, care participaseră ani de zile la discuţiile ecumeniste şi ale căror concluzii negative ar fi trebuit să fie ascultate cu cea mai mare grijă (cazul Părintelui Dumitru Stăniloaie, de pildă). În cel mai blând caz se folosea pretextul „sunt documente în discuţie, nu sunt finale, nu are rost să le discutăm acum, în această formă”.

Pentru ca atunci când s-au declarat formele finale să se pretindă că „nu pot fi discutate pentru că sunt forme finale şi nu pot fi modificate”!11

Dincolo de această contradicţie avocăţească şi total neortodoxă, rămâne faptul că pleroma Bisericii nu a fost nici înştiinţată şi nici consultată în privinţa pregătirilor a ceea ce avea să devină „Sinodul din Creta din 2016”.

Iar această practică se încadrează perfect practicii aşa-zisului „dialog ecumenic” (corect, ecumenist), care a dus la dezvoltarea în timp a ceea ce chiar practicanţii au numit „theologia oecumenica”, un nou tip de teologie, eterodoxă, în care pleroma Bisericii nu a avut niciun cuvânt de spus.

Trebuie recunoscut public faptul cunoscut de oricare cleric şi credincios practicant: orice dialog intra-ortodox în privinţa „dialogului ecumenic” [de fapt, ecumenist12] a fost sabotat sistematic, atât pe principii clericaliste cât şi comerciale; de la mituiri cu plecări în străinătate sau funcţii până la ameninţări şi sancţiuni, s-au folosit toate mijloacele ne-ortodoxe pentru a se opri orice discuţie cinstită, deschisă, ortodoxă, frăţească pe această temă. Predicile, conferinţele, interviurile şi scrierile anti-ecumeniste ale unor părinţi ca Iustin Popovici, Gheorghe Calciu-Dumitreasa, Iustin Pârvu şi alţii asemenea au fost practic îngropate, promovându-se în schimb, forţat şi neortodox, un singur punct de vedere, cel pro-ecumenist.

Ca urmare „theologia oecumenica” a intrat în limbajul şi mentalitatea multor teologi şi studenţi ortodocşi, a multor clerici ortodocşi, fără a se respecta principiile fundamentale ale consultării sinodale deschise şi clare, fără a respecta principiul fundamental al consultării pleromei Bisericii.

Ceea ce a dus şi la bazele anti-ortodoxe ale organizării şi funcţionării Sinodului din Creta.

4.4. Acestea, de altfel, sunt singurele roade reale ale ecumenismului!

În o sută de ani de „dialog ecumenic” [de fapt, ecumenist] singurele roade – Hristos ne-a cerut să judecăm asemenea lucruri după roade! –, şi repetăm, singurele roade sunt infiltrarea în Biserică a unor sisteme de gândire şi a unor termeni străini Ortodoxiei.

Nu s-au apropiat de Ortodoxie nici Anglicanismul, nici alte culte ci, dimpotrivă, au introdus noi şi noi inovaţii dogmatice, canonice şi liturgice, îndepărtându-se şi mai mult de Învăţătura Ortodoxă. Şi atrăgând în mişcarea lor centrifugă ortodocşi – teologi sau nu – într-un sens exact opus rostului declarat al ecumenismului. Ceea ce arată că aşa-zisul dialog ecumenic nu este doar sterp, ci de-a dreptul dăunător.

În faţa acestei realităţi Patriarhia de Fanar, cea care a impus organizarea – pripită, forţată şi ne-regulamentară – a Sindoului din Creta, a îndrăznit totuşi să laude şi să promoveze mai departe ecumenismul, fără absolut nicio explicaţie logică şi/sau ortodoxă, fără nici una din observaţiile critice minim necesare, fără propunerea unor soluţii pentru rezolvarea sterilităţii aşa-zisului dialog, fără a putea prezenta măcar o realizare ortodoxă în cadrul lui; lăudare şi promovarea pe mai departe a ceea ce sfinţii secolului XX, de la Justin Pârvu sau Paisie Aghiorâtul şi până la Justin Popovici sau Ioan Maximovici, au osândit limpede şi categoric, repetat şi profund argumentat, s-a făcut în Creta, de către Patriarhia de Fanar doar pe temeiul unui limbaj de lemn tipic ecumenist; obţinând o inexplicabilă aderenţă din partea celorlalţi participanţi, cu excepţia notabilă – şi remarcabil superioară celei de la Ferrara-Florenţa a cel puţin şase episcopi (dacă nu cumva avem o falsificare a prezentării situaţiei şi numărul opozanţilor este, de fapt, şi mai mare13); nici nu mai stăruim aici asupra ereziei de a administra, făţarnic şi anti-ortodox, o Sfântă Taină cuiva care nu crede în ea, sau asupra altor alunecări din documentele adoptate, toate subsumate, în fapt, celor prezentate până acum (şi în primul rând influenţei masive a celor trei mari rătăciri, ecumenismul, etno-filetismul şi clericalismul).

Prin toate aceste aspecte Sinodul din Creta a scos la iveală răul imens făcut Bisericii de felul în care s-au desfăşurat atât aşa-zisul dialog ecumenic dar şi pregătirile aşa-zisului Sinod Panortodox.

Dacă la sinodul de tristă amintire de la Ferrara-Florenţa căderea din Ortodoxie a fost impusă din afară, inclusiv prin forţă brută, la noua Ferrara-Florenţa, adică la „Sinodul din Creta”, căderea a venit prin infiltrarea în Biserică a învăţăturilor anti-ortodoxe ale ecumenismului, clericalismului şi etno-filetsmului.

Patriarhia de Fanar s-a situat, din păcate, în poziţia conducătoare a unei tabere teologice care urmăreşte schimbarea fundamentală a eclesiologiei ortodoxe şi altor aşezări dogmatice şi canonice veşnice. Învăţăturile străine susţinute de ea marchează o cădere pe care o privim ca fiind chiar mai gravă decât aceea din timpul unionismului de la Ferrara-Florenţa, pentru că nu reprezintă „doar” o uniune cu o altă religie pe baza unui „minim” de puncte, ci alterarea fundamentelor Bisericii, astfel încât orice modificare teologică poate fi impusă dictatorial.

Vindecarea este şi acum aceeaşi ca şi atunci:

5. Se impune respingerea Sinodului din Creta care, în ciuda neparticipării multor biserici, în ciuda hotărârilor unor sinoade naţionale – ca cel al Bisericii Greciei sau cel al Antiohiei – şi în ciuda luptei unor delegaţii – precum cea a Bisericii Ortodoxe Române – a fost şi rămâne un exemplu stră-lucit de anti-sinod sau de sinod anti-ortodox.

Se impune categoric necesitatea renunţării, clar şi asumat, la clericalism, etno-filetism şi ecumenism şi revenirea la principiile eclesiologice ortodoxe pe toate planurile.

Este absolut necesar un sinod ecumenic organizat pe aceste baze ortodoxe, un sinod bazat pe consultarea pleromei în privinţa documentelor şi problemelor ce urmează să fie dezbătute şi pe egalitatea în participare, exprimare şi vot a tuturor episcopilor ortodocşi.

Retragerea din CMB şi din alte asemenea manifestări ecumeniste, precum şi iniţierea unui dialog pentru organizarea canonică a bisericilor locale din Apus – Franţa, Germania, S.U.A. etc. – cu asigurarea nevoilor fiecărui neam din hotarele statelor respective sunt paşi necesari şi demni de poziţia B.O.R.

Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române poate şi trebuie să joace un rol hotărâtor în aceste privinţe. După ce a încercat, fără succes, să îndrepte lucrurile prin colaborare cu astăzi evident ne-ortodoxa Patriarhie a Fanarului, este în punctul din care nu poate merge decât fie către delimitarea de aceasta şi alunecările ei, fie către – ferească Dumnezeu! – alăturarea în cădere cu aceasta. Ceea ce nădăjduim să nu se întâmple în veci!

Mulţumind lui Dumnezeu pentru toţi cei care au muncit şi au luptat pentru Ortodoxie în pregătirea, amânarea, desfăşurarea şi respingerea Sinodului din Creta, mulţumind lui Dumnezeu pentru ieşirea la iveală a ereziilor ce musteau până acum făţarnic în Biserică,

ne rugăm Lui spre îndrumarea tuturor celor care Îl iubesc, astfel încât să rămână mai departe mădulare vii ale Bisericii pe care porţile Iadului nicicând nu o vor birui.

Cu dragoste, credinţă şi nădejde,

Preot al lui Hristos,

Mihai-Andrei Aldea

Sursa: http://www.paltin-petruvoda.ro/concluzii-asupra-sinodului-intrunirii-din-creta/

• Următor >